Rămân la părerea că nu trebuie să citești toată opera unui filosof sau scriitor pentru a cunoaște acel ceva semnificativ, care constituie nucleul personal-diferențiant al operei/gândirii  sale, implicit contribuția acestuia la sporul culturii naționale și universale. Da, căci în pofida justei opinii a lui Confucius din urmă cu două milenii și jumătate, cum că „Nu poți să deschizi o carte și să nu înveți ceva” (nobilă invitație făcută semenilor din toate timpurile de-a se instrui necontenit prin studiu individual, chiar și atunci când cartea valoroasă, precum în aberanta noastră epocă submediocră și hipertehnologizată, este nemilos agresată de maculatura înfloritoare și cu îndreptățite pretenții la „nemurirea” de tip consumerist), se subînțelege că niciun trăitor în nătânga civilizație a bombardamentului informațional nu poate să citească tot ce se tipărește, motiv pentru care locul culturii temeinice și anevoioase, adică făcută cu esențiala contribuție a ochiului, a fost luat de informația după ureche (la propriu și la figurat).


    La drept vorbind, își spun descurcăreții robi ai triadei consum-comoditate-confort, ce rost are să deschizi zeci de cărți și să citești mii de pagini pentru niște informații, pe care atotputernicul (dar este el și atotștiutor?) internet, ți le oferă la țanc pe tava involuției moral-intelectuale?
    Taman așa, doar că informația dobândită din cărți, cu efort și pasiunea de-a ști, este nepieritoare și-l ajută pe temerarul în cauză să-și înalțe atotumanul edificiu al culturii veritabile, pe când nesigura informație luată de-a gata de pe internet, n-are nimic de-a face cu cultura temeinică, ci doar îi asigură utilizatorului necesarele abilități temporare, care cu necesitate îl  definesc pe semidoct sau pe falsul cult...
    Dacă la toate astea se adaugă amețitoarea prolificitate a unor condeieri (Lope de Vega a scris 2200 de piese de teatru, din care s-au păstrat „doar” 480, Balzac a asigurat nemurirea Comediei umane prin 95 de lucrări terminate – romane, nuvele și eseuri, Alexandre Dumas a scris peste 250 de romane, tot cam atâtea romane polițiste l-au făcut celebru în branșă pe belgianul Georges Simenon, mai „modeștii” Jules Verne și H.G.Wells ne-au lăsat – fiecare în domeniul său literar-artistic – câteva duzini de romane, impresionanta fișă de autor a lui Nicolae Iorga cuprinde sute de cărți și peste 10.000 articole etc.), atunci suntem siliți de factorul timp și de limitele noastre mentale să pătrundem în universul ideatic al unui gânditor, scriitor sau om de știință cu ajutorul operelor sale reprezentative: Etica în cazul lui B. Spinoza, Așa grăit-a Zarathustra la Fr. Nietzsche, Ființă și timp (Sein und Zeit) la Martin Heidegger, monumentul Divina comedie în opera dantescă, piesele Hamlet și Regele Lear în formidabila operă shakesperiană, inegalabilul roman Don Quijote de la Mancha în ansamblul operei cervantine, Faust în ampla operă goetheeană, romanele Moș Goriot și Eugénie Grandet în colosala operă balzaciană, Doamna Bovary la Gustave Flaubert, Luceafărul la M. Eminescu și pentru întreaga cultură română, epopeea Război și pace în admirabila operă tolstoiană, Frații Karamazov în senzaționalul buchet de romane și nuvele dostoievskiene etc.
    A nu se da uitării grupul scriitorilor eminamente necantitativi (Alexandre Dumas-fiul, Mateiu I. Caragiale, Giuseppe Tomasi di Lampedusa), nemurirea acestora în literaturile franceză, română și italiană, ba chiar și în cea universală, fiind asigurată de cartea lor reprezentativă: Dama cu camelii în cazul francezului, Craii de Curtea-Veche în cel al lui Mateiu, fermecătorul roman Ghepardul în cazul italianului (a scris doar această nepereche carte, imposibil de încadrat într-un anumit curent literar).

    Întrucât sintagmele „fratele fiului risipitor” și „fratele Alexandru” constituie armătura conceptual-creștină a celor două scrieri noiciene (Jurnal filozofic și Rugați-vă pentru fratele Alexandru), cuvine-se să intrăm în substanța lor intimă:
    1)Importanța primei sintagme („fratele fiului risipitor”) rezultă cu claritate și autoritate auctorială din ultima meditație a Jurnalului: „Revăd tot Jurnalul. Ce închide el, în fond? Numai două lucruri, două mituri proprii: mitul Școlii și mitul Fratelui. Și poate că nu sunt nici măcar  două, ci e unul singur. Căci sunt eu însumi Fratele, care caută, prin Școală, împăcarea cu lumea: cu fiii ce vin, cu fiii ce pleacă în lume...”.
    2)Fiind Fratele nu doar mitul gânditorului modern, ci – prin extensie – al întregii lumi absurde în care acesta se vede ostracizat, dar un mit care-și trage seva eliberatoare și mântuitoare din admirabila parabolă evanghelică cu fiul risipitor, firește că deținutul politic Noica simte trebuința filosofico-creștină să-l activeze la cât mai mulți „frați Alexandru”. Iar acest laitmotiv cu Alexandru, ne spune autorul în Prefața la opusculul Rugați-vă pentru fratele Alexandru, are la bază următorul fapt real: „Spre sfârșitul celui de-al doilea război mondial, o mânăstire de maici din Moldova a fost ocupată de trupele sovietice biruitoare. Maicile au căutat refugiu în alte locuri. La întoarcerea lor au găsit un bilet pe care stătea scris: «Comandantul trupelor care au ocupat mânăstirea vă declară că a lăsat-o neatinsă și vă cere să vă rugați pentru sufletul său». De atunci, la fiecare serviciu religios este pomenit numele lui Alexandru”.
    De unde stăruitorul îndemn al autorului, ca noi toți cititorii (și nu numai) să ne rugăm pentru fratele Alexandru („Rugați-vă pentru fratele Alexandru! Roagă-te și tu, cititorule, căci numele nu privește doar pe comandantul trupelor victorioase, ci numele îi privește pe toți ceilalți frați Alexandru, biruitori nesiguri și ei”), de unde și extraordinarul titlu al acestei cărți atotrugătoare și atotiertătoare, fie că este vorba de biruitorul frate EU („deocamdată fratele EU e marele beneficiar”), de îndestulatul om modern sau de nefericitul Marx: „Rugați-vă pentru sufletul fratelui Karl. Rugați-vă pentru the Big Brother”.
    Deși este o carte cu personaje, întâmplări și amintiri din detenție (putem s-o numim condensata replică românească postbelică la romanul dostoievskian Amintiri din casa morților), opusculul Rugați-vă pentru fratele Alexandru nu duce lipsă de memorabile cugetări: „Socialismul e pentru cei bogați, nu pentru cei săraci”, „Nu se poate trăi fără valori și fără un sens de adevăr”, „(...) tot ce e progres în umanitate s-a făcut împotriva selecției naturale”, „Ce preț are viața dacă nu ai acces la infinitezimalul ei?”, „Umanitatea a avut noroc că n-a încercat nimeni să realizeze Republica lui Platon: totalitarismele veacului nostru sunt un nimic pe lângă ea”, „Reușita banului e tristă”.
    Dar marele câștig gnomic-spiritual pentru cititor este Jurnalul, cu delicioasele lui cugetări de ordin general („Oamenii mari fericesc pe copii, regii pe cei săraci și fratele fiului risipitor pe fiu”, „Omul e ceva ce se definește necontenit”, „Eroarea lui Narcis e de a fi perfect. E singura lui imperfecțiune”, „Numai femeile știu să iubească”), cu cugetări „decupate” din generoasa noastră înțelepciune populară („E o obsesie a seninătății în conștiința românească”, „Păcatele-s pe oameni, nu pe butuci”, „În inima smeritului șade dracul grecește”, „Banul te neodihnește”), cu cugetări despre filosofie („Filozofia nu este posibilă decât în oraș, printre oameni, pe piețele acelea de care nu se dezlipea Socrate”, „Setea Unului de a se pierde și setea Multiplului de a se readuna”, „Una din principalele certitudini ale filozofiei izvorăște tocmai din faptul că omul e ființă căzută și mărginită”, „Libertatea de a fi absurd stă la originea filozofiei”, „Viața ca totalitatea de fiecare clipă”, „Sentimentul muzical al lucrului filozofic”, „Neantul e mai rațional decât ființa”, „Câteodată mi se pare că știu ce este filozofia: e aventura universalului când devine particular”) și cu înălțătoare cugetări morale („Toată viața noastră morală încape aici: între fiul risipitor și fratele lui”, „Suntem în țara lui Cain, în care Abel n-a murit încă de tot”, „Toate miturile țin, poate, de mitul căderii”, „E de neînțeles cum pot vedea unii simplă morală în concepția biblică”, „Creștinismul e dragoste”, „Nu poate fi împotriva democrației decât cel ce crede în Dumnezeu”), dar mai ales cu inspirate cugetări despre Școală („Gândul Școlii, al celei unde să nu se predea nimic, mă obsedează, „O școală în care profesorul nu învață și el, e o absurditate”, „Școala e bună, spunea Nae Ionescu, cu condiția să n-o iei în serios”, „Aștept la Școală pe tânărul timid”, deoarece „Există ceva neprețuit în timiditate: păstrează”), respectiv cu desfătătoare cugetări despre fiul risipitor (unii dintre noi) și fratele acestuia (oricare dintre noi): „Sunt două ipoteze: sau fratele este duhovnicul Fiului, sau Fiul este duhovnicul Fratelui”, „Fiul risipitor n-ar fi plecat în lume dacă-și întâlnea învățătorul”, „Fratele fiului risipitor ar fi plecat în lume dacă întâlnea un învățător”.