Ionel Necula      Toată viața lui Cioran a fost adumbrită de un disconfort ființial – marcat în parte de neputința sa de a se statornici într-o convingere fermă, marcată de in-somniile lui devastatoare. Starea de trezie permanentă, fără acele alternanțe cu  somnul, mai exact cu uitarea și cu inconștența îi producea o neîntreruptă tensiune psihică, dar și un orgoliu dement, cum recunoștea în dialogul cu Gabriel Liiceanu. Insomnia suprimă inconștiența, adică petreci 24 de ore pe zi fiind lucid, ceea ce omul e prea slab ca să suporte. Insomnia te obligă să faci ex-periența lucidității, a conștiințri – fără întrerupere (Gabriel Liiceanu, Apocalipsa după Cioran (Editura Humanitas, București, 1995, p. 77).
      Îmbătrânea, totuși, frumos. În decembrie 1989, când s-a produs revoluția românească, avea 77 de ani și putea, măcar ca turist, să revină în țară, să-și viziteze Rășinarii, Șanta, Sibiul și alte locuri ale copilăriei, să-și revadă  prietenii din tinerețea lui năvalnică, dar a refuzat cu îndărătnicie. Revoluția a avut pentru el aceeași semnificație majoră ca și Revoluția franceză pentru Kant. Era interesat de felul cum se așează lucrurile în țară și dezamăgirile induse de noii politicieni, cu Iliescu în frunte, curgeau într-o ritmică  greu de suportat.


      Sigur, timpul și evenimentele au mai netezit câte ceva din asperitățile vieții. Acum numele lui Cioran este o chesiune de mândrie națională și înflorește pe buzele tuturor, chiar și a celor ce i-a terorizat familia rămasă în țară și l-ar fi condamnat și pe el, de n-ar fi părăsit țara la timp. Mulți dintre românii aflați în trecere prin Paris îl caută pe Cioran și speră într-o convorbire cu el. Simone îi mai zburătăcește, dar scepticul, avid de știri despre ce se petrece în România arată o bunăvoință neașteptată.
      Cu ceva timp în urmă, în iunie 1989, când s-a comemorat o sută de ani de la moartea lui Eminescu și Aurel Răuță a organizat acel simpozion faimos la Madrid, cu participarea multor intelectuali români din exil, Cioran și-a declinat participarea, din motive de sănătate, dar și-a trimis comunicarea Rugăciunea unui dac, prin Sanda Stolojan care a citit-o în cadrul reuniunii ca pe o pagină acrită despre  specificul și destinul românesc. Convingerea lui Cioran era că poemul lui Eminescu nu este nici pe departe o rugăciune, ci un blestem nemaiîntâlnit și nu răsfrânge doar destinul nefericit al poetului, ci însuși soarta cumplită a neamului românesc din acest colț de lume, sabotat de Dumnezeu.
      Acum însă, după furtunosul decembrie ’89 se schimbase ceva și în România și Cioran era curios să vadă cum se așează lucrurile şi cu ce oameni se încearcă o eventuală reconstrucție. La 1 februarie  1990 primul ministru al Franței, Laurent Fabius, a dat o mare recepție în reședința sa de la Lassay în cinstea unei numeroase delegații române venită în Franța pentru a cimenta prietenia româno-franceză. Era prezent Andrei Pleșu, la acea dată ministru la cultură, Ion Caramitru, Dan Hăulică, Nicole Manolescu, Ana Blandiana, pianistul Dan Grigore, un grup de copii din Maramureș, în total circa 80 de persoane. Dintre cei ce se remarcase pe scena politică românească, aflată la discreția multor vântură vât. Nu lipsea decât Doina Cornea – o  absență care nu putea fi trecută cu vederea.  Prezent și el, Cioran l-a apreciat pe pianistul Dan Grigore, singurul cu care a dat mâna și i-a adresat câteva cuvinte măgulitoare, deși toți cei prezeni au făcut coadă la pupături cu el. A rămas însă cu un gust amar. N-a sesizat, printre cei prezenți nici o personalitate politică în stare să fructifice momentul astral în care se afla România postdecembristă capabilă să rupă orice legătură cu trecutul comunist, să-i gestioneze situația nouă în care se afla și să-i imprime un trend de evoluție modern  Locul e liber și nomenclaturiștii vor profita de ocazie, îi explica telefonic Sandei Stolojan (Sanda Stolojan, Ceruri nomade, Humanitas, 1990, p.8). A fost profet.  
      S-a convins repede că România nu are nici o șansă de a se rupe definitiv de trecutul comunist, dar lega această convingere de teoria sa a neantului valah, cum se va pronunța într-un articol publicat în La Nouvel Observateur. Sigur, propaganda iliesciană, deosebit de activă la acea vreme, nu va lăsa netaxată observația lui Cioran  și-a reacționat imediat printr-o scrisoare anonimă expediată scepticului la Paris, prin care era considerat el însuși, un neant, un nimic, un gunoi. Putea fi mulțumit. Doina Cornea și Ana Blandiana primise, fiecare, sute de asemenea scrisori, cu toate abjecțiile îngăduite și neîngăduite de limba română. 
      Bolile lui Cioran  Sănătos cu adevărat, în înțelesul deplin al cuvântului, Cioran n-a fost niciodată. Într-o vreme avea probleme cu vederea. Văd musculițe tot timpul, se plângea fratelui său, lui Aurel Cioran în scrisoarea din 14 ianuarie 1975. Punea tot pe seama eredității și problemele sale de vedere. Mi s-a descoperit zilele trecute un început de cataractă la ochiul drept, singurul normal, celălalt nu-mi slujește la mare lucru decât să văd musculițe de vreo doi ani. N-ai ce să mai faci cu o mașină hârbuită și în special împotriva eredității astritice, de unde mi se trag toate. În perspectivă – operație pe toată linia. La drept vorbind nu prea-mi fac sânge rău. Am trăit până acum aproape cum am dorit, ceea ce, la vârsta mea, înseamnă ceva (Scrisori către cei de-acasă, Humanitas, București, 1995, p. 150). Avea doar 64 de ani și deja era încercat de cataractă. Apoi au venit problemele de stomac și-a fost nevoit să adopte un regim de viață foarte sever – fără cafea. alcool și țigări – cu o dietă specială în care predominau fructele fierte.
       Semnele bolii lui Alzheimer vor veni ceva mai târziu. La 19 octombrie 1992, prietena lui din Maunchen, profesoara de filosofie Friedgard Thoma, aflată în vizită în mansarda lui  Cioran, după o masă copioasă pregătită de Simone Boue îl invită pe Cioran la o plimbare prin grădina Luxemburg, care se întindea pe partea cealaltă a străzii cu mansarda lui Cioran,dar scepticul o trage spre Cimitirul Montparnasse. Vrea cu tot dinadinsul să-i arate locul de veci, pregătit să-i adăpostească trupul o veșnicie. Niciodată până acum, mărturisește tânăra profesoară, nu mai m-a tras atât de hotărât înspre o țintă. Ținta e drept înainte spre cimitirul meu preferat. Ceea ce la început doar bănuiam, acum devine certitudine. Cioran e în căutarea propriului mormânt. Simone a cumpărat pentru ei doi un loc de veci în cimitirul Montparnasse. El cunoaște direcția de la intrarea principală la stânga pe lângă mormântul nefericitului Jean Seberg, pe urmă la dreapta pe potecile înguste dintre morminte. Se vântură încoace și încolo, clătinându-se pe picioare și foarte hotărât, așa încât de data asta, mi-e frică și-mi fac griji să nu cadă. Înainte mai glumeam:  Cioran, iată că tot ai devenit până la urmă mare latifundiar la Paris.  Și el: E mai bine să-ți vizitezi mormântul înainte de moarte decât după. Dar potecile înguste dintre lespezile cu margini tăioase, cruci și plăci funerare mă enervează acum, fiindcă Cioran se tot împiedică și cu toate astea înaintează într-un tempo razant, așa încât nu-l pot prinde.  Să nu cunva să cădeți printre lespezile de piatră, așteptați puțin, nu este chiar atât de urgent, o să găsiți mormântul destul de curând  - ș.a.m.d.O blondină durdulie mătură neabătută un monument strălucitor și pompos cu o nuia mică, poate construită tocmai cu acest scop.  Și iată că Cioran se oprește brusc în fața unei plăci cenușii din granit, așezate la nivelul pământului. Este aproape sigur că această piatră pe care nu scrie nimic, e a lui și latră de două ori furios și amenințător la ea, două sunete îngrozitoare, întunecate și complet imprevizibile îi ies din gură și seamănă foarte bine cu un lătrat veritabil. Dar rămâne încă neliniștit, nesigur dacă e sau nu locul căutat. Brusc se miră cum de nu e nici un semn pe piatra aceea. Eu chiar că nu înțeleg cum trebuie, ba mai și citez prostește din Holderlin: Suntem un semn fără de sens, dar pe urmă mi se limpezește totul; el își caută numele pe piatra funerară. Cioran, numele vine mai târziu. Privilegiul ăsta trebuie să vi-l cuceriți  mai întâi. Atunci cade în genunchi pe piatra aceea râzând tare și disperat și se lovește cu palma peste frunte.
      Amnezia lui Cioran, dar și celelalte manifestări ciudate erau indicii evidente că boala începuse să lucreze. Oricum, tânăra profesoară alemanică a rămas într-o comunicare telefonică frecventă  cu familia Cioran și câteva luni mai târziu, la 6 martie 1993 când a telefonat la Paris i-a răspuns Simone, care a informat-o  că în ziua anterioară Cioran căzuse în mica lor mnsardă și a fost internat la Spitalul Cochin din Paris. Începuse calvarul, pentru el, dar și pentru Simone care avea de parcurs zilnic drumul până la clinica unde scepticul era internat. 
      O vreme s-a zvonit că doctorii făceau experiență pe el, mai exact că încercau un medicament nou pe trupul lui Cioran și Simone a reacționat cu o indignare nereținută. Aici este vizitat de ambasadorul României la Paris, Vătășescu și de Eugen Mihăescu în speranța c-ar putea obține acceptul unei întrevederi amicale cu Ion Iliescu  Sigur, Cioran nu mai era apt pentru o decizie așa de derutantă. Surprinși întâmplător de Simone, i-a dat, pur și simplu afară. Evident, lui Iliescu i-ar fi plăcut să se întoarcă în țară, după spectacolul dizgațios din Piața Universității să se întoarcă în țară cu cât mai multe cauțiuni și trofee de la personalități importante, neumbrite de vreo îndoială. A trebuit să se mulțumească doar gestul depunerii de coroane la mormântul lui Eugen ionescu, recent înmormântat și la cel al lui Brâncuși.  În țară, Tineretul liber, prin Ion Cristoiu pune în circulație știri alarmiste – că Cioran nu este bine îngrijit, că sunt numai două asistente pe palier,  că în salonul lui Cioran intră cine vrea și că scepticul ar dori, chipurile, să fie adus și tratat în țară.  Știrea era scandaloasă și Simone a reacționat prompt și cu vehemență. A liniștit-o Relu Cioran care i-a explicat telefonic că știrea nu este decât o speculație de presă și că în realitate nu se pune această problemă.
      De la spitalul Cochen este transferat la Clinica de Geriatrie Broca, dar doctorii care l-au consultat s-au arătat rezervați. Nu-și pierduse luciditatea, dar vorbea din ce în ce mai greu. Primește scrisori și portarul trebuie să urce de mai multe ori pe zi pentru a le înmâna destinatarului. La fel poștașul, față care Simone ar vrea să-și arate recunoștința și-l roagă pe Cioran să scrie ceva pe volumul său Cartea amăgirilor, ceea ce scepticul acceptă, dar nu reușește decât să-și scrie numele cu majuscule: CIORAN.
      Una dintre scrisori era trimisă de Ion Iliescu, care încă mai păstra maniera bombastică din vremea când redacta telegrame celui mai iubit fiu al poporului. Era încă o dovadă  că rămăsese un captiv al vechilor idealuri comuniste, pe care vechiul șef al statului român doar le întinase și lucrul acesta erra bine percerput în Europa. Fostele țări socialiste care doreau cu adevărat o rupere de trecutul comunist alcătuise deja grupul de la Vișegrad, unde România nu fusese invitată tocmai pentru că nu dovedise că este ferm și sincer interesată de o reformare reală. În telegrama sa către Cioran, Ion Iliescu nu schimbase decât adresantul, conținutul era cam același, bine bătătorit în vremea când trebuia să compună telegrame omagiale vechii perechi prezidențiale; Celui mai mare gânditor al acestui sfârșit de veac, dar, firește, Cioran nu i-a acordat vreo atenție.
      Vizitatori la bolnavul Cioran.  Cum era de așteptat, numărul celor ce voiau să-l viziteze pe bolnavul Cioran era așa de mare (prieteni, cunoscuți, scriitori) că Simone a fost nevoită să impună un regim foarte sever. Era foarte slăbit, cu ochii duși în fundul capului și Simona voia  să fie ferit de vederea publicului. Fără consimțământul său nu avea nimeni voie să ajungă în salonul lui. Au existat totuși câteva excepții: profesoara din Munchen, Friedgard Thoma, Sanda Stojan, Marie-France Ionesco și Rodica Ionesco (fiica și soția dramarurgului Eugen Ionesco) și Verena Van der Heyden-Rynsch, o altă admiratoare grmană a scepticului. Altfel, era foarte bine îngijit. În octombrie-noiembrie 1994, când l-a vizitat pentru ultima dată Relu Cioran a putut constata că se schimbau câte 2-3 echipe pe zi, care-l preluau și-l îngrijeau. Mai cu seamă Hanna, o tânără angajată special pentru Cioran, ținea foarte mult la el. Câtă vreme a stat în Paris, Relu Cioran îl scotea zilnic cu căruciorul și-l primba prin parcul spitalului. Îi vorbea tot timpul, îi amintea de năzbâtiile lor din copilărie, îi poveste întâmplări hazlii, îi povestea despre cunoștințe comune și Emil Cioran reacționa, dădea semne suficiente că înțelege bine despre ce este vorba. Concluzia lui Relu Cioran este că fratele său a fost lucid până în ultima clipă și nu excludea ideea că chiar moartea și-ar fi provocat-o singur prin refuzul alimentației.
      Friegard Thoma l-a vizitat împreună cu Simone Boue imediat după ce a fost internat la spitalul Cochen din Paris. La acea vreme încă vorbea, nu fluent, dar putea să articueze unele cuvinte. Când mă vede, Cioran se saltă în sus din pat și mă privește fix, ca și când ar trebui să fixeze aparatul de fotografiat Richard Aveton. Pe urmă spune tare, clar și important, ba chiar patetic, în germană: Am fost un mare vânător de fuste. A rostit aceste cuvinte în limba germană ca să nu înțeleagă Simone, care nu știa nemțește, despre ce este vorba. Friedgard Thoma, Pentru nimic în lume, Editura Est, București, 2005, p. 158)
      O altă vizitatoare statornică și frecventă era Sanda Stolojan. lidera românilor din exil, care nu avea nici o interdicție. Îl vizita ori de câte ori îi permitea timpul și nota cu exactitate în jurnalul său despre starea în care îl regăsea pe sceptic, astfel că notațiile  sale sunt o adevărată fișă clinică a evoluției maladiei lui Cioran. În notația din 15 februarie 1995 redă mărturisirea tinerei (o doamnă pe care Simone a angajat-o ca să fie în permanență cineva lângă el) ceva de necrezut. Într-un moment de luciditate a șoptit, pretinde ea:  Je suis foutu, je ne suis pas fou  (sunt terminat, dar nu sunt nebun...) Dacă doamna a auzit bine e cutremurător – ar însemna că Cioran trăiește dincolo de zidul de Tăcere în care s-a închis. Simona nu este la curent. A fost operată de o tumoare benignă la gât. Câteva zile mai târziu era iar lângă Cioran și se plimba cu el prin grădina spitalului. Cât timp va mai rezista?  Am înțeles că s-a hotătât să doneze toată arhiva Cioran Fundației Doucet. Gallimard se va ocupa de opera lui franceză. Între timp s-au găsit inchizitori care scotocesc în trecutul lui  din anii treizeci în România, desigur pentru a lansa o campanie de denigrare împotriva lui, acum că nu se mai poate apăra. Simone este indignată și scârbită.  (Sanda Stolojan, Ceruri nomade, Humanitas, București, 1999, p. 133-134)
      Era evident că pentru Cioran începuse numărătoarea inversă. Dar exact în acele zile de agonie o delegație a României condusă de Ion Iliescu se afla la Paris și nimeni dintre cei ce-l însoțeau pe șeful statului nu s-a interesat de  starea scepticului care, precizează tot Sanda Stolojan în jurnalul său, supraviețuiește complet absent. Rareori mai trece o licărire prin ochii lui încă frumoși. Un fel de blândețe emană din trupul lui străbătut uneori de o tresărire de umanitate, apoi nimic... Cioran – între ființă și neant – în sensul cel mai literal, cel mai puțin filosofic al termenului! Cioran în starea asta. Simone face față dezastrului cu simplitate și cu un devotament fără margini izvorât din dragostea pentru Cioran. Circulă între spital și strada Odeon, gonește intrușii, se ocupă de drepturile lui de autor, găsește resursu suplimentare, căci clinica este un adevărat hău financiar. Acest calvar mai poate dura mult (Ibidem, p. 194-195   
  La 30 martie 1995, împreună cu Ilinca Zarifopol . care trăiește în Statele Unite și predă la aceeași universitate ca și Matei Călinescu, cel care declară că are în lucru un articol despre Cioran, (pentru care Liiceanu i-a pus la dispoziție întreaga corespondență încă inedită)  - a luat masa în mansarda Simonei Boue. Simone, foarte nervoasă, este exasperată de ideea că Schimbarea la față ar putea fi publicată  la Gallimard în seria de opere complete, care vor apărea în curând. A fost lansată o campanie în America și în curând vor apare articole și la Paris, ca să-l compromită pe bietul Cioran care nu se poate apăra  Simone are încredere în Gallimard – dar va rezista Gallimard la presiunile care împing la scandal? (Sanda Stolojan, Ceruri nomade, Humanitas, București, 1999, p. 198).
      Când calvarul a luat sfârșit fila din calendar arăta 20 iunie 1995. Era o zi senină, însorită și cu plafonul cerului ridicat foarte sus. Nimic nu prevestea că în acea zi obișnuită lumea se va împuțina cu un cătrănit care ocărâse omul, etnia și mâniase poate chiar și  pe Dumnezeu. A făcut-o însă cu stil, cu rafinament, cu candoare și cred și omul, și etnia, și Dumnezeu l-au iertat, pentru că prea le-a spus în cheie kalokagathonică -  atât de bine adevărat și frumos că nu se poate să nu fie iertat pentru îndrăznelile lui.  De vreme ce frumosul poate salva lumea, de ce nu l-ar putea salva și pe Cioran?