tnPIATRĂ DE-NCERCARE

Motto: Orice așteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viața! - O Paler

Cu speranța, că vom pedepsi timpul,
ne-am așezat amândoi pe treptele iluziei
și prin binoclul răbdării, fiecare de pe scara lui,
priveam către un mâine... amândoi
am crezut că așteptarea va da roade
și vom degusta, pe-ndelete, merele de aur.
Când puterile gândului cărunt au sleit,
i-am făcut procură lui Dumnezeu...
s-a dovedit, a fi, singurul baston în care
puteam să-mi sprijin așteptarea istovitoare.


Așteptarea a devenit frământare, suferință,
dar și verificare, mărturie, piatră de-ncercare
ce-a probat teama-ți poleită cu neputința
de-a trece dincolo de globul intangibil.
Te priveam mută, doar că, de multe ori,
și tăcerea trădează sentimentele... chiar
nu-mi puteam permite, acum, în prag de iarnă
să-ngrop ultima speranță cu cosița-i brumată.
Amândoi am crezut că vom pedepsi timpul
și răbdători, pe treptele iluziei, ne-am pomenit
că scările gândurilor nu sunt de aceeași culoare.
Am sperat, ca împreună, în pași de tangou,
să scriem cea mai pasională poezie în mișcare!





18 KARATE
Prin fața ochilor, într-o viteză năucitoare,
trece un tren... revăd garnitura cu cele
douăsprezece vagoane burdușite
de saci cu amintiri, unele de mult îngălbenite,
iar în câțiva, colorați și ciuruiți,
manuscrisele, muguri de vise, din care au ros
carii anilor fără de sfinți în calendare.
Osiile s-au pus în mișcare, cu mult, mult înainte
de pârguirea portocalelor, Dumnezeu a hotărât
fără să țină cont de grijile și socotelile bunicii.
Gara, cu pereții scorojiți, era din secolul trecut,
balamalele ușilor sufereau de artroză,
geamurile aveau miopie, instalația electrică
refăcută de două ori, iar din loja acoperișului
se simțeau, discret, binecuvântările îngerilor.
Să mă ierți, prințesă, când mai în glumă,
mai în serios, uneori, încercam să te sperii,
că iau trenul și fug tocmai la Paris!
Te simțeai neputincioasă și sădeai iute un oftat,
privirea era prinsă-n rama unei antice dureri,
totuși bunătatea se reflecta prin culoarea-i albastră.
Au încărunțit copacii care mi-au răcorit spiritul,
chiar și trandafirul răsfirat, ca un evantai, pe gardul
de după care singurătatea își proba dantelele.
Cu ochii umeziți și în tăcere am strâns toți anii,
innobilați cu18 karate,... i-am îngrămădit în cufărul
lustruit cu lacrimi de pribegie...
Rămân bijuteria care-mi împodobește mâna
ce așterne, caligrafic și cu smerenie, emoțiile!

GOLICIUNEA CHEMĂRILOR
Gândul și-a agățat jupoanele
în ciulinii Bărăganului,
iar prin pământul cuvintelor,
cândva sfințit, se zvârcolesc
chemările rămase cu umerii goi.
Brațele nopții întorc clepsidra
și din nisipul vânturat de amintire,
se rostogolesc sonatele durerii
până când zorii, eternii designeri,
îmbracă goliciunea chemărilor.
Palma mângâie ceafa gândului
ce se strecoară la braț cu timpul,
împodobit cu vise, prin lanul
cu ciulini de-un verde-ncărunțit.
Rătăcesc prin doruri fără să plec,
fără să stau, iar peste umerii care
tânjesc, ca și noi, a înflorit veșnicia.

LUMINA SOLEMNĂ

Străbătând mereu labirintul
necunoașterii, din noi,
căutând menirea, esența,
lumina care aprinde eternul,
uneori, rătăcim, ne pierdem
pe ritmul dorințelor.

Alteori, pe cadența trupului,
într-un real indiferent,
ne dezmierdăm prin
imposibile povești de iubire,
o prelungire nefirească a unor
vremelnice speranțe fără hărți.

Precum gândurile împenate,
în fiecare zi zburăm cu timpul,
plutim ca frunzele-ntomnate,
ne dezgolim ca și copacii,
ne risipim prin dimensiuni astrale,
până la contopire cu lumina solemnă.


MIRUIRE
Tributară unui anotimp desfrunzit,
uneori veselă, alteori înțeleaptă,
rătăcesc prin vise făr' de fereastră;
gândurile îmi zâmbesc, larg, blând
până când ropotesc ca o ploaie, tandră,
caldă de vară, cu parfum de cerneală.
Norii turmentați se destramă,
peste lanul de tăceri răscoapte,
unde macii, lampioane de borangic,
luminează pânza de păianjen
ce-nveșmântează visele fulgerate.
Gândurile se scurg odată cu ploaia,
se infiltrează până-n miezul anotimpului
descântând nesupusele cuvinte.
Ploaia a miruit un dor încărunțit,
ce se adapă din lacrima unei povești.

FURCILE CAUDINE
Nicicând, fumul vieții
nu m-a înecat,
nici chiar nevăzutul
nu m-a deprimat
și tot mergând
pe drumul înnegrit,
căutând să pășesc
pe tărâmuri sfințite
să ating lumina,
am lăsat sufletul
să se rostească,
prin cuvinte,
să se elibereze,
de sub furcile caudine.
În cădere, am simțit
înfioratele cuvinte
zornăind precum bilele,
cu numere câștigătoare,
de la Loto!

NESFÂRȘITA ÎNMUGURIRE

Prin lut, foșnește
de mult a toamnă,
iar uneori simt sufletul
cuprins de împovărarea
drumurilor străbătute,
doar prin gânduri
și însuflețite pe hârtie.
Sub pleoape,
se amestecă anotimpuri
ce-și împrumută obsesiv
aceeași morganică poveste,
când se întorc ecouri
ce iscă furtuni sau
oaze de liniște interioară.
Din lutul invadat
de nesfârșita înmugurire,
a verdelui din suflet,
lăstăresc cuvintele,
iar timpul răbdător
zidește meticulos veșnicii.

DOUĂ FILE AURITE
Pe genunchii nopții
răsfoiesc ziua de ieri,
o fărâmă de gând
insistă să trezească
un vis sălbăticit,
dar cândva pecetluit.
Norii ce demult
au rănit legământul,
se risipesc ușor
sub puterea gândului
metamorfozat în clopotul
din turnul catedralei.
Timpul a clasat visul,
l-a arhivat într-un dosar;
doar două file aurite
amintesc de legământ,
restul au ajuns iar celuloză,
hârtie de ziar sau de scris.

M-AI ÎNTRUPAT...
( Rondel)
M-ai întrupat din doruri ancestrale,
Când frunzele toamnei au înflorit,
Din durerea timpului m-ai ctitorit
Și-au ars în templu focuri vestale.
Gândurile-ți trag de zor la vătale,
Chiar dacă urzeala iubirii s-a rărit;
M-ai întrupat din doruri ancestrale,
Când frunzele toamnei au înflorit.
Natura întreagă a prins nou colorit,
Iar pomii și-au pus brâu cu paftale
Și peste durerile, deja trascedentale,
Altă toamnă stingheră s-a cuibărit.
M-ai întrupat din doruri ancestrale,
Când frunzele toamnei au înflorit!



EVANTAI DIN CUVINTE
( Rondel)
Motto: Când sufletu-i o vâlvătaie,
Cuvintele devin evantaie! Maria-Ileana Tănase
Te infiripi din picurii de ploaie
Și te trăiesc pe țărmul unui vis,
Emoția fâlfâie aripile de adonis,
Iar gându' se-ncheagă pe foaie.
Cuvintele curg și dorul înmoaie,
Sentiment cu efect de catharsis,
Te infiripi din picurii de ploaie
Și te trăiesc pe țărmul unui vis.
Suspin şi simt a umbrei văpaie,
Flăcările cuprind foaia de scris,
Emoția n-are nevoie de permis,
Iar cuvintele se prefac evantaie.
Te infiripi din picurii de ploaie
Și te trăiesc pe țărmul unui vis!


LACRIMI DE ÎNGERI
Lacrimi de îngeri picură,
se-nnoadă pe colț de suflet
ravășit, iar de la o vreme
zbuciumul tivește cu cristale
de promoroacă respirația.
Îngerilor le-au înmugurit aripi
de ceară... în curând va ninge
iar fulgii, cu un prezent sfâșiat,
se vor așeza peste amintiri.
Stelele și-au despletit pletele,
cerul a slobozit zăvoarele
și ca o premoniție, de ceva timp,
visele developează un chip
ce-și caută locul într-un album.
Invoc cerul... pansez insomniile,
iar cu fâșii de suflet înveșmântez
umbra umezită-n lacrimi de îngeri,
ce se va odihni în racla drepților.
Viitorul mă forțează să-mbrătișez
zvârcolirea fără de fereastră!