Cea mai bună piesă românească de teatru a anului 1997 (cu titlul Ț/TARA MEA), premiu acordat de UNITER şi Casa Regală a României

 Se dedică celor doi ofițeri de securitate din Baia Mare care, într-o dimineaţă a anului 1984, m-au trezit din somn şi m-au dus pe strada Scânteii.

O cameră cu scaun, dulap şi masă metalică, toate albe. Pe melodia ”Iubirea-i doar o glumă”, Femeia, îmbrăcată într-un halat maro de spital, şterge cu o cârpă peretele din spate, unde se vede amprenta însângerată a unei palme, pete de sânge, urme de lovituri. Se aude o sonerie, femeia se duce la dulap, îl deschide şi ia de acolo câteva cutii cu medicamente, cu dimensiunea in crescendo, culminând cu un flacon uriaş.

Bea pe rând şi din ce în ce mai greu, din fiecare flacon câte o pastilă.

Pune flacoanele înapoi în dulap, rămâne cu cel mai mare din ele, e descumpănită, apoi răstoarnă din el pe masă trei pastile uriaşe, una roşie, una galbenă şi una albastră. Le aranjează pe masă, apoi începe să recite: „Din oceanul Pacific, a ieşit un peşte mic, şi pe coada lui scria, ieşi afară dumneata.” Numărătoarea se opreşte la ea. Râde şi bate din palme. Urmează alte două poezii: „Apa mării e sărată / de la pipi lu’ Dumnezeu / care-a înecat lumea toată / până am rămas doar eu”.

 

„Fabricant de carne vie / Moş Gerilă, cum se ştie / şi-a deschis măcelărie / în frumoasa Românie.” Orice poezie ar spune, numărătoarea se opreşte la ea, spre marea ei satisfacţie. Permutează pastilele şi reia poeziile, spunându-le mai repede şi tot mai repede, dar, până la urmă, tot ea e cea exclusă din joc. În viteza rostirii, în textul poeziilor se strecoară şi alte fraze (de fapt, parafraze), legate de ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989, mai ales textele care se scandau atunci de către cei ieşiţi în stradă: „ole, ole, ole, ole, ceauşescu nu mai e, că s-a spart în bucăţele, şi-a umplut ţara cu ele / nu vă fie frică, ceauşescu pică, pică peste noi, într-o zi de joi / libertate te iubim, ori învingem, ori murim, ori mai bine adormim şi visăm că toţi muncim / cine-a tras în noi, şaişpe douăjdoi, şase patrujnouă, să ne dea şi nouă, un lichior de ouă” / „ceauşescu să ne ierţi, că-n decembrie am fost beţi”. Dar, orice poezie ar rosti, cea care iese din joc e mereu ea, scăpând astfel de înghiţitul pastilelor uriaşe. Muzica se opreşte după ultima ei poezioară.

„Eu, eu, eu, eu, eu, eu..... tot timpul eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, numa’ eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, o învingătoare mereu, of!, e cam greu să fii doar tu fericită, pentru că prea multă fericire ne face vulnerabili, da, da. (Ia pastila albastră şi desenează pe ea o mutră încruntată) Apropo’ de fericire, ea este El, adoratu’ meu soţ, cei de-aici mi-au spus că pastila albastră e pentru amintirile albastre. Ochii lui albaştri, uniforma lui albastră, sângele lui albastru, situaţiiile albastre, florile albastre din balcon şi cearcănele albastre ale musafirilor.

Doamne, ce perioadă albastră am trăit împreună, când eu mă plimbam de una singură sub cerul albastru, iar el îşi lua de lucru acasă şi nu putea fi deranjat, parcă-l aud şi-acum vorbind la telefonul albastru, după ce ieşeam din casă şi mă opream să trag cu urechea la uşă (voce schimbată): „Sunt Pasărea Albastră. Ai ceva pentru mine, colega? Înţeleg. Când mai târziu? Adică în orice clipă. Am înţeles, să trăiţi. Da, ne-am mutat în apartamentul de servici. Asta e. Arată cum îl ştii. Da, lucrez la acelaşi perete. (se uită la perete) Aşa e, sunt consecvent. Nu, n-am bani de lavabilă. Muncesc, colega, nu dau meditaţii. Sigur că-l dau cu var în fiecare zi. Ce să fac dacă Dumnezeu nu m-a-ntrebat şi pe mine când a dat culoare sângelui. Ţi-am mai spus eu că visez la un popor cu arterele pline cu apă distilată. Te rog, spune-i şefului să mă sune. Ce-i cu fâşâitul ăsta. Bine, închid. Gata, am închis.” Şi închide. Iar eu cobor fericită pe casa scărilor, zugrăvită în albastru şi pe lângă mine trec doi civili în albastru, ducând cu ei un tânăr cu cearcăne albastre până la uşa noastră vopsită în albastru, şi eu ies din bloc şi gândul îmi e la bancnota albastră din poşeta albastră şi la cum o să-mi cumpăr eu cea mai frumoasă rochie albastră de pe planeta albastră. Gata, gata, te las în pace, ştiu, acum eşti cu faţa la perete şi lucrezi, „să nu mă deranjeze nimeni”, civilii albaştri au coborât, acum sunteţi doar voi, tu şi tânărul ăla cu cearcăne albastre, servici uşor, scumpul meu soţ, eu am plecat la plimbare, fetiţa noastră e la şcoală, acolo unde învaţă despre frumuseţile patriei noastre, republica socialistă românia.

(desenează cu markerul, pe pastila galbenă, o faţă de copil) Ea e Ela, fiica noastră adorată, cea mai dulce pastiluţă, care scrie cele mai frumoase compuneri, o să vă citesc şi vouă din caietul ei de teme, nu-i aşa c-o laşi pe mama să citească?  Mă lasă. (se duce la dulap şi scoate o mulţime de jucării mari de pluş, pe care le aruncă în faţa mesei) E un copil atât de talentat că uneori mi se face frică. Unde-o fi ghiozdănelul ăla? (îl găseşte) Aici erai! (ia din ghiozdan un dosar, aranjează animalele de pluş, se aşează între ele, interacţionând cu acestea în timp ce va citi). Compunerea asta e despre ţară şi popor şi e fără notă că şi tovarăşa profesoară de geografie se sperie când vede atâta talent într-un caiet de compuneri. Am găsit. (citeşte) Temă de casă din data de 10 decembrie 1989. Ţara mea. Partea întâi. Ţara mea se numeşte republica socialistă românia. Pentru arenele sportive prescurtarea este „luptă, luptă, resere!” Culorile steagului nostru sunt roşu, galben şi albastru. Steagul e o pânză colorată în trei culori şi e scuturat mereu ca să nu se umple de praf, pentru că el reprezintă sângele, lanurile şi cerul înstelat de deasupra noastră. Ţara noastră e condusă de politicieni. (Dă mâna cu jucăria Mickey Mouse) Politica înseamnă să vorbeşti numai despre popor. Eu îmi iubesc românia ca pe părinţii mei, uneori chiar mai mult, pentru că ea e mai mare şi nu mă ceartă niciodată. Doar atunci când fac prostii şi mă lovesc de pământul şi asfaltul ţării mele, ea îmi provoacă dureri, vânătăi, contuzii şi echimoze. Echimozele sunt nişte flori carnivore care trăiesc pe pielea noastră şi dispar când ţi-e lumea mai dragă.

Ţara mea ştie să se apere de duşmani, ea are cutremure, secetă, furtuni şi inundaţii, cu care îi pedepseşte pe cei răi. Mie, pentru că am fost cuminte, nu mi-a rupt decât o mână şi m-a zgâriat puţin după ureche. La cei mai răi dintre noi, ţara mea le îmbolnăveşte organele de cancer, sifilis, tuberculoză, pancreatită şi zona zoster. Tăticul meu a primit ieri de la servici un atlas cu toate organele corpului omenesc. M-am uitat şi eu prin el. Nu ştiam că pe dinăuntru arătăm atât de horror. Oare aşa arăţi şi tu, ţara mea iubită, ca un galantar de carmangerie din anii ’70? Nu, hotărât lucru, nu, pentru că ieri am fost la bibliotecă şi am împrumutat un album cu toate frumuseţile tale. L-am răsfoit şi m-am liniştit. Ţi-am văzut acolo munţii, câmpiile mănoase, peşterile, prăpăstiile, stalactitele, stalagmitele, şi fundul mării. Despre scheletul tău încă nu ştiu ce să spun. Deşi e mort, el pare să folosească totuşi la înmulţirea ştiinţei socialiste. Îmi place comuniunea cu tine, ţara mea. Ori de câte ori merg la mare, mă îngrop în nisip şi nisipul îmi intră în toţi porii. Astfel eu intru în nisipul ţării mele, iar ţara intră în mine prin nisipul ei. Asta mi se întâmplă şi cu aerul, apa şi gazele naturale. E o purificare. Purificare prin porificare. Şi cu toate astea, eu îmi iubesc ţara, dragă tovarăşă profesoară, pentru că e un tărâm paşnic cu un popor liniştit care luptă pentru pace, atât cât îi permite timpul. Războiul e cu totul altceva, el e o luptă între spiritul nemţesc şi cel românesc, în care cel din urmă învinge întotdeauna, pentru că are mai mulţi strămoşi. Eu nu am văzut nici un război până la capăt, deoarece mereu adorm la televizor. (arată spre jucării)

Nici animalele mele de pluş nu au văzut nimic, pentru că ele sunt împăiate şi au ochii de sticlă. Adevărul e că numai aşa îi putem păstra pe cei dragi alături de noi, pentru eternitate. (aşează alături două dintre jucării) După ce-o să moară, eu o să-i împăiez pe mama şi pe tata şi o să-i aşez în sufragerie ca să se prefacă frumos că stau de vorbă. Numai pe ţara mea n-o s-o împăiez niciodată, pentru că ea oricum e veşnică şi n-are nici un rost. Copiii trăiesc zece ani, oamenii tineri douăzeci şi cinci, bătrânii mor în şapte ani, dar tu, ţara mea, nu vei îmbătrâni niciodată . Ia să vedem. O singură greşeală. Am scris ţara fără codiţă la ţ. Tara. Tara mea. O fi însemnând ceva, tovarăşă profesoară? (cu mâna ridicată, ca la şcoală) Hei, tovarăşă profesoară, tovarăşă profesoară unde v-aţi ascuns?

Femeia închide caietul şi îl sărută. Mângâie jucăriile. Se aude soneria. Femeia se duce la peretele din spate şi încearcă din nou să şteargă amprenta de palmă, petele de sânge, urmele de unghii lăsate pe perete. Se aude prelung soneria unui telefon. Femeia se întoarce şi exclamă: „Ce faci, iubitule, nu răspunzi?” Apoi se duce la masă, ia pastila albastră şi o duce la ureche, de parcă ar vorbi la telefon.

„Alo! Da, şefu’, eu sunt. Nu, n-am plecat încă. Sunt acasă, adică la servici,    iertaţi-mă, m-am zăpăcit de tot, da, tocmai despre asta e vorba, vroiam să vă reamintesc, locuinţa noastră, ştiu că ştiţi, vă rog să mă înţelegeţi, chiar nu se mai poate, nu, nu pot să mai locuiesc aici. E vorba de familia mea. Da, fata şi soţia.

Vă rog, puneţi-vă în locul meu. Chiar nu pot să le trimit la plimbare în fiecare seară. Ce să faceţi? Să-mi trimiteţi zugravii? În fiecare zi? Fetiţa? Treisprezece ani. Da, ghinion, ştiu. Nu, soţia e mai mare decât fetiţa. Nu, n-am chef de glume proaste. Vă rog, puneţi-vă în locul meu. Chiar nu puteţi găsi un birou şi pentru mine. Un subsol, un pod, o mansardă, ceva neconvenţional? Ştiu că-i o perioadă aglomerată, dar orşicât. Da, îmi iubesc familia, îmi iubesc ţara şi partidul, vă iubesc şi pe dumneavoastră, dacă doriţi şi pe soţia dumneavoastră, nu, n-am înnebunit, adică nu sunt sigur. Să-mi trimiteţi un atlas? Ce fel de atlas? De anatomie? Ca să ce? Înţeleg. Înţeleg. Am înţeles, să trăiţi. Zonele fără artere. Ce să fac, o să le-nvăţ pe de rost. Am înţeles. De mâine o să lucrez doar de la gât în jos. Da, o să-mi trimit familia la plimbare. Poate totuşi găsiţi ceva. Nu, nu vreau să promiteţi. Nici să vă compromiteţi. Da’ să-mi trimiteţi nişte muzică de fanfară puteţi? Exact, din aia cu tobe şi tromboane. Acoperă mai bine. Vă mulţumesc! Atunci aştept atlasul de anatomie. Aştept. Aştept.” Sărăcuţu’ de tine. Ai aşteptat şi-ai tot aşteptat, dar atlasul n-a venit decât peste o săptămână.  Şi tot aşteptându-l, ţi-ai amintit de mine şi de trupul meu, unde mâna ta nu mai pusese piciorul de ceva vreme. (se aude din nou, în surdină, melodia „Iubirea-i doar o glumă”) Doamne Dumnezeule, a fost cea mai frumoasă săptămână din viaţa mea de femeie, soţie, mamă, gospodină, economistă şi membră de partid.

Femeia se apropie cu mişcări languroase de peretele alb. Ceea ce spune e plin de pasiune şi tandreţe, deşi gesturile şi contorsionările ei ne arată că suferă.

E bine aşa? Nu? Mai aproape de perete? Oh, chiar lipită de perete. Ce nebunatic eşti anul ăsta. Doamne, cum poţi să mă mângâi....cu mâinile tale de olar...mă simt toată numai cioburi... nu, nu mă doare nimic, lasă, nu te mai gândi la mine, unde e splina? fir-ar să fie, trebuie să alerg în jurul blocului ca să-ţi spun, iartă-mă, iubitule, întreabă-mă altceva, sigur că poţi să-mi dizloci genunchiul, nu-i nimic,    e doar puţin sânge, lasă-l să curgă, iubirea ta îmi transformă globulele roşii într-o mulţime de globuri pământeşti, o lume pentru fiecare îndrăgostit, nu-i nimic, nu-i nimic, iubitule, toate urmele iubirilor adevărate se acoperă cu fond de ten, hai, atinge-mă, nu, nu te opri acum, şi ce dacă-mi curge sânge din nas?, ai uitat că sunt donatoare universală?, nu poţi să-mi iei şi bucuria asta, ce e?, te doare mâna? spune-mi dacă te doare, strigă dacă te doare, mai tare, mai tare, ah, se vede că nu ştii nimic despre stomac şi prietenii lui, până-ţi vine atlasul ăla trebuie să le-nveţi pe toate, vezi? acolo e bine, acolo nu e bine, acolo curge sânge roşior ca pulberea pe fuior, ah, cât de înălţător e corpul omenesc! ce forme, ce culori, ce geometrie, spaţii misterioase, ascunzători, labirinturi, ţevi, manete şi butoane, uşor, uşor, să nu le stricăm, să nu le defectăm, să nu le dezmembrăm, nu-i aşa că acum e mai bine? nu-i aşa că acum nu ţi-e mai frică? nu-i aşa că acum mă iubeşti din nou? (muzica se opreşte)

Femeia se şterge pe faţă cu cârpa, apoi încearcă să şteargă şi urmele de pe perete. Soneria. Femeia vine la masă şi aranjează cele trei pastile, ca pe nişte farfurii.

Gata cinaaa! Peste o săptămână fetiţa noastră a venit de la şcoală. Era într-o miercuri şi am mâncat toţi trei supă de găină, friptură de viţel şi ştrudel cu mere. La masă tatăl tău a tăcut tot timpul şi nu s-a uitat la noi decât cu coada ochiului. Eu te-am întrebat cum a fost la ore şi tu mi-ai povestit că ai mai scris o compunere bestială în urma căreia toată cancelaria a leşinat de frică şi iar ai rămas fără notă. Atunci tatăl tău te-a rugat să i-o citeşti şi tu ai scos caietul din ghiozdan şi i-ai citit-o. Şi după aceea el chiar n-a mai scos nici o vorbă, s-a ridicat, s-a îmbrăcat în hainele de zugrăveală şi s-a încuiat în camera lui. Apoi noi două am plecat la plimbare (se ridică), pentru că tata urma să primească musafiri şi, după cum ţi-am explicat, musafirii lui nu sunt şi musafirii noştri. Pe străzi oamenii umblau cu capul în pământ şi mârâiau pe la colţuri, într-un gang unu’ din ei a vrut să te muşte (se uită ameninţător spre tigrul de pluş) şi eu am vrut să-i dau cu poşeta-n cap, da’ tu nu m-ai lăsat, ai scos din ghiozdan un covrig şi i l-ai dăruit. Apoi am plecat în parc şi ne-am aşezat pe o bancă, tu ai scos caietul de geografie, l-ai deschis la ultima ta compunere şi ai început să rupi paginile, una câte una şi să le arunci pe jos şi, în timp ce tu plângeai, eu umblam în genunchi prin noroi, adunam foile şi le băgam în buzunar. Doamne, cât ai putut să plângi atunci. (se aşează între animale, scoate din buzunar bucăţile mototolite de hârtie, le netezeşte cu palma şi citeşte)

„Temă de casă din 21 decembrie 1989. Ţara mea. Partea a doua şi ultima. Unde? Unde mă va duce această pasiune dezlănţuită pentru pământul din care m-am născut? Uneori faci un lucru, chiar dacă ştii că greşeşti, pentru că nu rezişti fanteziei. Astăzi, ţara mea, ţi-am vizitat din nou toate formele de relief. Câtă armonie. Câtă linişte. Câtă indiferenţă. Nu mi-aş ierta niciodată dacă ţi-aş face vreodată vreun rău. Răul se face uşor şi binele greu, deoarece dacă ar fi invers am prospera până la autodistrugere. Fiecare dintre noi ar trebui să iubească pe cineva. Mama îl iubeşte pe tata, iar tata s-a îndrăgostit de corpul omenesc. De ieri s-a închis în camera lui şi, între două conversaţii cu musafirii, stă cu nasul în atlasul lui de anatomie. Odată, când tata nu era acasă, m-am uitat şi eu prin el şi am văzut că atât ţara cât şi oamenii ei sunt alcătuiţi din celule, organe, sisteme şi aparate. România are o mulţime de celule, organe, sisteme şi aparate, pe care tăticul meu le cunoaşte foarte bine pentru că lucrează cu ele în fiecare zi. Iar eu sunt mândră că avem amândoi o pasiune comună, puternică şi constantă. Eu am adus de afară muşchi, iarbă, pietricele, pământ şi frunze din trupul ţării. Cred că şi tăticul meu a făcut la fel, pentru că astăzi am găsit sub dulap o bucată dintr-un deget, câteva unghii, o ureche, trei şuviţe de păr şi patru dinţi cu rădăcină cu tot. Asta înseamnă că tăticu’ a început să aprofundeze studiul corpului omenesc, fapt pentru care a crescut în ochii mei. Eu i le-am adunat pe toate într-o cutie, pe care o voi ţine în camera mea. Poate vreodată vom avea nevoie de ele. Poate sunt oase de sfinţi şi noi nu suntem încă pregătiți să-i cunoaștem.

Te iubesc, tăticule. M-aş bucura ca ţara mea să nu mă dezamăgească nici ea niciodată. Uneori mă-ntreb dacă frumuseţea ei va fi de-ajuns pentru ca totul să se termine cu bine. În rest e iarnă, în curând va veni moş gerilă, tata o să cumpere brad, vom aprinde lumânări, eu voi primi încă o păpuşă de la Arădeanca, apoi ne vom aşeza la masă şi ne vom aminti de copilărie. În românia copilăria ţine şase ani, după care începe şcoala. Spune-mi ţara mea, când voi ajunge şi eu aşa multilateral dezvoltată ca tine ? Când o să-mi crească şi mie toate formele de relief ?” (Se aude soneria. Femeia se duce la dulap, ia o trusă de machiaj şi se aşează la masă. În timp ce va vorbi, se va şi machia) Dacă-mi iubesc soţul? (se aude din nou cântecul de iubire) Da, îl iubesc cu toată fiinţa mea, îl iubesc din clipa în care l-am văzut pentru întâia dată şi, în numele fericirii copilului meu, îl voi iubi până la ultima înfăţişare. El, care-mi cere să-mi păstrez chipul nealterat, ar trebui să ştie că mă fardez doar pentru a deveni o incintă ermetică în faţa agresiunii nelegitime, care se apropie de noi în iarna asta. Oare ce iubesc la el? Farmecul grimaselor sale atunci când lucrează cu faţa la perete? Graţia siluetei sale aplecate peste umbrele musafirilor săi? Faptele de vitejie manuală? Sau simplul fapt că e complet alături de mine? Iubitul meu, aş vrea să-ţi stau în preajmă, să fiu asistenta ta, să-ţi şterg transpiraţia care-ţi curge pe frunte şi sângele care te stropeşte pe obraz, să-ţi prepar băuturi tonice, să-ţi masez palmele înroşite de muncă, să le fac nenorociţilor ălora de musafiri reanimare generală și apoi, ca doi profesionişti ce suntem, să răsfoim împreună atlasul tău cu decoraţiuni interioare. Ştii, uneori îmi place să cred că nu eşti om. Şi asta pentru că în iubire există soartă, predestinare şi o voinţă superioară celei omeneşti. De ce nu vrei să fim împreună, iubitule? Ţi-e ruşine cu noi? Îţi promitem că nici n-ai să ne simţi.  Uite, în timp ce tu ai sta de vorbă cu musafirii tăi, noi două am sta pe canapea, am fuma şi ne-am juca cu păpuşa şi cu animalele de pluş. Dac-ai ştii cât de mult contează să-i ai pe cei dragi mereu aproape. Spune-mi, nu te simţi singur aici, între pereţii ăştia murdari şi încărcaţi de atâta istorie contemporană? Nu te-ai săturat de muzica aia de fanfară din cauza căreia nu se mai aud nici măcar strigătele musafirilor? Chiar n-ai nevoie de zâmbetul fiicei şi soţiei tale, de încurajările noastre venite din inimă, de aplauzele şi admiraţia noastră pentru tot ceea ce comiţi în numele adevărului şi dreptăţii? Mergi până la capăt, iubitule! Smulge adevărul din oameni, oriunde s-ar ascunde! Fii liniştit, nimeni nu te va trage la răspundere! Iubirea prescrie tot. Of, iar am exagerat cu rimelul. Mă cam pricep la cosmetică. Noi doi am face un cuplu perfect. Ţi-aş repara toate mutrele defecte. Cu puţină pudră şi mult fond de ten, le-aş face ca noi. Ca noi doi. Să poţi s-o iei mereu de la capăt. Pentru că tu eşti fericirea mea, sensul vieţii mele pierdute, tu eşti în tot ce mă-nconjoară, în aerul pe care îl respir, în apa pe care o transpir, în sângele pe care-l curăţ de pe pereţi în fiecare zi, în cremele cu care mă îmbălsămez pentru a rămâne veşnic tânără şi frumoasă.(muzica se opreşte)

Femeia se priveşte în oglindă, apoi strigă: „Doamne, ce-am făcut?Ce-am făcut?” Faţa ei e acum plină de vânătăi. Vrea să-şi şteargă machiajul, dar nu are cu ce, ia din buzunare o mănuşă albă (pentru Ela) şi una neagră (pentru El), şi le trage pe mâini. După ce se va şterge pe faţă cu ele, le va mânui ca pe două bibabo-uri, care, pentru început, o apostrofează, strigându-i: „Ce-ai făcut? Uite ce-ai făcut!”, o lovesc peste faţă, vociferează, se ceartă pe jucării. Femeia observă într-un târziu că nu e singură, agaţă jucăria de cordonul halatului şi se adresează spectatorilor.

Bună seara, dragi adulţi, cu cât mai mulţi, cu-atât mai culţi! Astăzi, fiindcă locu-i bun, mă grăbesc ca să vă spun o poveste cam ciudată despre-o fată şi un tată,    care-au cam făcut-o lată, mama nu e implicată, despre mamă altădată, şi-acum piesa s-o prezint, n-o să fie chiar Peer Gynt, că nici berea nu-i absint, ea e Ela, el e El, el, aproape colonel, cu poporul e-n rezbel, ea, aproape domnişoară, de-o mai duce pân’ la vară, el picta pe un perete, mâini, picioare, cranii, pete, timp în care ea, pe-afară, scria texte despre ţară, amândoi munceau cu spor, pentru patrie şi popor, până când ăsta din urmă (arată spre public), adunat, aşa, -ntr-o turmă, a decis ultrarapid, că el nu mai stă la zid, nici compuneri nu mai vrea, despre scumpă ţara mea. Ei, şi-atunci să vezi frăţie, căci frumoasa românie, tare s-a mai supărat şi l-a luat la scărmănat pe poporul revoltat. El şi Ela, ce să facă? Nu puteau să se prefacă. Nu puteau nici să mai tacă. Aşa că, s-au întâlnit şi-ascultaţi cam ce-a ieşit. (se duce în spatele mesei şi manevrează cele două mănuşi ca pe nişte marionete)

ELA: Bună, tăticule? Mi-a fost dor de tine. Nu ştii, a-nceput să ningă?

EL : Nu, afară e cald şi bine.

ELA: Şi poporul? Ce face poporul, tăticule?

EL: E fericit, fetiţa mea.

ELA: S-a-mbătat şi astăzi?

EL: Mmm, acum e aproape treaz.

ELA: Înseamnă că n-a mai rămas mult. Ştii că nu-mi mai place de românia?

EL: Cum aşa?

ELA: Am auzit la şcoală că armata română a omorât toate animalele de pluş din

Timişoara. Le-a intoxicat cu plumb şi dup-aia le-a dat foc.

EL: Asta vă-nvaţă la şcoală? Lasă, că v-aduce Moş Gerilă altele noi. Ssst!

N-ai auzit nimic? E cineva la uşă.

ELA: Vrei să sting lumina? Crezi că te caută?

EL: S-ar putea.

ELA: E din cauza atlasului de anatomie?

EL: Ssst!

ELA: De ce nu-l arzi? Miroase-a fum în toată ţara. Toată lumea arde câte ceva.

Colegii mei şi-au ars carnetele de note şi tovarăşa dirigintă, carnetul de partid.

Eu mi-am ars albumul cu frumuseţile patriei. E destul de întuneric? Să ştii că

pentru frică cel mai bun medicament e să mergi noaptea din camera ta în bucătărie.

Eu am fost de câteva ori şi odată am nimerit la tine-n cameră în timp ce vorbeai cu

musafirii, dar tu erai atât de concentrat că nici n-ai băgat de seamă. Odată ţi-am

pictat o jumătate de perete şi tot nu m-ai văzut.

EL: Ce tot spui acolo?

ELA: Nu ţi-a plăcut cum l-am mâzgălit? Mama zice c-o să-ţi calc pe urme.

Crezi că sunt mai talentată decât tine? De ce taci tăticule? Spune-mi şi mie de ce li

se zice copiilor că sunt nişte poame.

EL: Nu ştiu. Sunt dulci?

ELA: Nu tăticule, li se spune poame pentru că vor cădea cu toţii pe pământ şi

vor fi mâncaţi de societate.

EL: Bravo! (arată spre jucăria atârnată de halatul Femeii) Ce faci cu păpuşa aia?

ELA: Încerc s-o repar, dar nu mă prea descurc. Mă ajuţi? Unde ţi-ai ascuns atlasul?

EL: În frigider. Mă duc după el. Nu te mişca.

ELA: Nici nu se putea un loc mai potrivit. Se vede că şi voi v-aţi cam răcit relaţiile.

EL: Hai, deschide-l la pagina cu articulaţia genunchiului. Arată cam rău păpuşa

asta a ta. Ce i-ai făcut? (cei doi prind jucăria de picioare, o întind pe masă, îi taie

burta cu markerul şi încep să scoată din ea vatelina)

ELA: Nimic. Doar că n-a vrut să-mi răspundă la nişte întrebări. Ce mâini de aur ai,

tăticule. Dacă nu m-aş fi certat cu ţara mea, acum aş fi fost aproape fericită.

EL (continuând să „opereze” jucăria): Şi de ce nu vă-mpăcaţi?

ELA: Nu se mai poate. A pus gând rău animalelor de pluş, soldăţeilor de plumb şi

căsuţelor de turtă dulce. Şi cu toate astea ştiu că n-ar trebui s-o părăsesc. Ştiu că

dac-o părăsesc se va-ntâmpla o nenorocire. Ce face păpuşa, tăticule?

EL (cercetând jucăria) : Rău. Cred că nu mai are mult.

ELA: Şi nu poţi s-o repari? Uite, am aici o cutie cu piese de schimb. Urechiuşe,

degetuţe, dinţişori şi unghiuţe. Le-am găsit sub dulapul din camera ta. Trebuie să

se potrivească. De ce plângi tăticule? Unde pleci? De ce mă părăsiţi cu toţii?

Nu vreau să rămân singură. Nu vreau. Nu vreau. Nu vreau.

 

Femeia plânge şi aruncă pe jos jucăria de pluş şi tot ce e pe masă. Rămâne doar cu pastila roşie, pe care desenează un soare, munţi, o sondă şi valuri de ape.

Tu aici? Iar am uitat de tine! Faci ce faci şi apari până la urmă. Ştii bine că n-am putut să te-nghit niciodată. Lasă că ştii tu de ce. Tu. Tu. Tu. Că din cauza ta s-au întâmplat toate. Unde e fetiţa mea? Cum adică nu ştii? Doar erai şi tu în parc în seara aia. Ai crezut c-am plecat, nu-i aşa? Da’ eu m-am ascuns în spatele băncii şi am ascultat tot ce-aţi vorbit. (Femeia îşi acoperă faţa cu pastila roşie, lăsând să i se vadă doar gura, asemenea unei măşti) Ce după amiază frumoasă, ai spus tu. Cred c-ar trebui să ning puţin. O să ningi, a spus Ela, dar mai aşteaptă un pic. Tăticu m-a rugat ca astăzi să mă plimb mai mult, aşa c-avem tot timpul. Noi da, ai spus tu, da’ văd că aştia de-afară se cam grăbesc (se aud huiduieli). Păcat că nu mă laşi să ning. Uite ce frumos e parcul. Şi lacul străluceşte ca o nestemată. Hai,    lasă-mă să ning trei zile şi după aia promit că nu mai fac.

N-ai decât, a spus Ela. Mă cam doare capul. Şi s-a întors cu spatele, ceea ce te-a cam enervat. S-a-ntâmplat ceva?, ai insistat tu. Nu s-a-ntâmplat nimic, a spus Ela, doar cred că nu te mai iubesc. (Se aude „Valsul fluturilor” de Eugen Doga) Da, nu te mai iubesc. Cum adică, te-ai mirat tu. Ai uitat că eu sunt ţara ta şi trebuie să mă tratezi ca pe-o prinţesă? Ai dreptate, a spus Ela, ar trebui să te tratez, da’ nu mai vreau. Şi-apoi ce fel de prinţesă eşti tu, aşa singură şi părăsită? Unde ţi-e suita? Unde sunt admiratorii? Unde sunt toţi oamenii preşedintelui? Oamenii sunt ocupaţi, dragă, ai spus tu. Vin sărbătorile, solstiţiul de iarnă, ziua republicii. Vezi, nu uita să-mi urezi la mulţi ani. Mi-e frică de tine, a spus Ela. Ştiu că dacă n-o să te mai iubesc, o să te-apuci de prostii şi-o să le faci rău oamenilor. (mitraliere, ţipete) Atunci iubeşte-mă, ai spus tu. Iubeşte-mă. Iubeşte-mă. Iubeşte-mă. (Femeia calcă peste jucării. Se aud strigătele mulţimii) Ce urâţi sunt copacii tăi, a spus Ela plângând. Şi cerul ăsta, parc-ar fi o bucată de carne stricată din atlasul tatei. Cred că ai febră, ai spus tu. Unde ai văzut carne stricată? Dimpotrivă, totul e atât de proaspăt. Uită-te în jurul tău. Ah, fir-ar să fie, iar mi s-a făcut foame. Iartă-mă o clipă. (se aud tiruri de mitralieră şi ţipete) Acum ştiu, a strigat Ela. Tu nu mai eşti ţara mea. Te urăsc, mi-e scârbă de tine, te urăsc. Eşti rea, rea, rea, rea, rea! N-am să te mai iubesc niciodată. Ah, ce ciudă mi-e că nu ştiu niciun blestem. Nici atâta lucru n-aţi fost în stare să mă învăţaţi. (se aud împuşcături şi huiduieli. Femeia îngenunchează în faţa jucăriilor) Iertaţi-mă! Iertaţi-mă! Numai eu sunt de vină.

Trebuia s-o mai iubesc măcar până la crăciun. Aş fi salvat atâtea suflete.  Iertaţi-mă! Dar ce să fac dacă n-am mai putut. N-am fost în stare să mai inventez nimic. Am părăsit-o şi ea s-a răzbunat pe mine.(merge la animalele de pluş şi le mângâie) Mi-a omorât păpuşa, şi animalele de pluş şi soldăţeii de plumb şi băieţeii de zahăr ars şi fetiţele din turtă dulce. (se uită în sus, muzica se opreşte) Ninge? Acum ştiu. Acum o să-ţi ştergi toate urmele. N-o să se afle nimic, de la nimeni, niciodată. Adio, ţara mea. Adio dragostea mea consumată!  

Se aude o împuşcătură, reverberată parcă la nesfârşit. Femeia ţipă: „Elaaaaaaa!” Apoi se aude din nou soneria, scurt, insistent, însoţită de flash-uri luminoase, ca o alarmă. Femeia îşi dă jos halatul, face ordine în cameră, ia din dulap o sticlă de vodcă, un pahar şi un pachet de ţigări, se aşează pe scaun, se demachiază, îşi toarnă în pahar, fumează şi bea. De afară se aud din nou împuşcături. Din dulap, târându-se pe brânci, apare un civil cu un dosar în mână şi care salută milităreşte.

FEMEIA (răspunzându-i la salut, obosită, dar relaxată şi bine dispusă): Tu erai? Ce-a zis şefu’? A fost bine? Hai, că de data asta ştiu sigur că n-am uitat nimic. Băi, foarte tare faza cu colegu’ ăla-l nostru, care lucra acasă. Mi-a plăcut de el. Şi vaca aia de nevastă-sa, care i se tot băga în suflet. (civilul râde) Cam nasol. Ceilalţi cum se descurcă cu-nvăţatu’? (Civilul dă din mână într-un gest însemnând „aşa şi-aşa”) Să ştii că nici io n-am repetat prea mult, da’ am memoria brici.

(Civilul îi arată dosarul pe care l-a adus) Încă unu’? Băi, să nu fie iar cu fetiţe isterice şi cu nefutute, că-nnebunesc. Stai aşa, să-mi trag sufletul. Pe-afară ce mai e? (se aud huiduieli) Ce dracu’, nu i-aţi terminat încă ? Revoluţia lui peşte. De câte luni vă chinuiţi cu jegoşii ăia? (Civilul îi arată Femeii, apoi publicului, ambele palme, cu degetele deschise) Of, of! Câte ore am să-l învăţ? (Civilul îi arată palma stângă cu degetul mare ridicat) Spune-le tovarăşilor să stea liniştiţi, într-o juma’ de ceas ţi-l trimit la ars. (duce un deget la tâmplă) Dac-a intrat aici, la arhivuţă, nu mi-l mai scoate nimeni. Ţi-am zis că la şcoală, la Băneasa eram cea mai tare la memorie? Ehe, nu mor câinii când vor caii. Ai un foc? (Se aud mitralierele. Civilul râde şi face semn spre afară, apoi cei doi fac schimb de dosare. Civilul se uită la ceas, îi arată din nou Femeii degetul mare ridicat, apoi reintră în dulap. Femeia începe să citească, fumează şi pe măsură ce citeşte, expresia feţei i se schimbă, ţigara îi cade din mână, „Valsul fluturilor” se aude din nou, femeia se ridică tulburată de pe scaun, merge la peretele din spate, îşi răsfiră degetele de la palma stângă şi o lipeşte peste cea de-acolo, apoi îşi şterge apăsat mâna de haine, se plimbă cu textul în mână, de afară se aud ţipete. Femeia strânge dosarul la piept, se lipeşte cu spatele de perete şi închide ochii. Afară a început să se tragă din nou.