cop 1 Toma                    „Un rege își pune pecetea pe documentele ce-i exprimă hotărârile. E semnul puterii lui. Un sigiliu de ceară (fără miere) pe un testament, împiedică deschiderea acestuia mai devreme. E simbolul unei taine sau a unei apartenențe legitime. Simbolul se prelungește azi în diferite și multiple utilizări și nuanțe.” mărturisește scriitorul Ion Toma Ionescu în volumul de proze scurte și tablete, „Copacul cu icoană”, apărut la Editura „Ecreator”, din Baia Mare, în 2018, punându-și pecetea asupra unei scriituri de înaltă clasă. Volumul „se dedică familiei care m-a lăsat la biroul meu, lângă calculator: Cristinei, Ramonei, Ionelei, lui Alexandru, lui Toma și lui Puiu...”, o familie frumoasă care devine personaj al narațiunii, sigur, surprins în diferite ipostaze de viață. Cartea este structurată într-un mod inedit. Începe cu „Pecețile lui Zamolxe. Studiu de guștere”, urmând șase capitole care încep cu o „tabletă” și culminează cu părți de „roman”. În interiorul acestui incipit și final se află ca într-o sferă aspecte din realitate, meșteșugite impecabil de pana artistului. Poveștile de viață reale și bine închegate te poartă printr-o lume necunoscută, o lume drenată de emoții și trăiri ce reușește să te transpună într-o tristă realitate a războiului, a perioadei comuniste sau a unei democrații înțeleasă greșit („Noi se pare că ne-am vândut sufletul”). Titlul cărții este mai mult decât sugestiv, pare rupt chiar din sufletul autorului. „Copacul cu icoană” este de fapt „Stejarul cu icoană” (titlul uneia dintre prozele scurte): „Era un stejar bătrân, cu coroana bogată și tulpină de trei metri în diametru... Cu timpul copacul și-a întins coaja peste icoană, dar au rămas în relief ridurile adânci pe chipul blând al Maicii Domnului, ca un semn divin.”

Deloc întâmplătoare această imagine care te duce cu gândul la simbolul salcâmului din „Moromeții” lui M. Preda, dar care poate deveni simbolul omului ce a dat viață acestei cărți prin mijlocirea dumnezeirii. Stejarul este simbol al trăiniciei, al rezistenței la vicisitudini, iar icoana Maicii Domnului este mai mult decât grăitoare. „Nihil sine Deo”, nimic fără crez, fără speranță, fără viață... O viață de om șade între coperțile acestui volum în care sunt evocate personaje reale ce și-au pus amprenta de-a lungul timpului asupra autorului. Scene de viață se perindă prin sufletele lectorilor, aducându-i într-o lumină nouă pe: Titi – „soldat în garda regelui Mihai” (socrul autorului), Ioni - soția, Victo - soacra, fiica, nepotul Toma („începuse războiul dintre bakugani”), Dona și povestea ei tristă, alături de alte personaje (Maria, Oanța, Teia, Jean Voiculescu, Ludmila, Mona, participanții Cenaclului Rebreanu, prietenul Aurel, Gicu, vecinul Eugen, Ică, Sanda, Elena, Anny, Nae, regizorul Varodi, actrița Luminița Borta, Mașa și alții). Toate aceste personaje dau savoare scriiturii, seducând prin farmecul imprimat de scriitor. „Totdeauna mi-am dorit să mă las sedus...” mărturisește autorul. Sigur este sedus și subjugat de talent și dăruire pe altarul frumosului, reușind să seducă prin calitatea scriiturii sale. Într-un ritm alert și extrem de realist, volumul ne incită să descoperim frânturi de istorie contemporană, din perioada ante 1989, din timpul războiului până în zilele noastre. Fragmente de viață ale membrilor familiei sale te fac să te cutremuri și să trăiești afectiv și efectiv în spațiul și timpul acela. Acesta este rolul prozatorului de a determina cititorul să se simtă personaj și să simtă trăirile acestuia. Nimic întâmplător, nimic nefiresc, nimic neadevărat. Trăind aceleași vremuri, retina ți se umple de evenimente ce nu pot fi tratate cu indiferență. Impresionante sunt scenele în care oameni aflați la o vârstă înaintată pierd noțiunea timpului trecut peste ei, necunoscând realitatea de fapt („Reforma sănătății”) sau pline de un umor fin care îți gâdilă simțurile („Operațiunea Caloriferul”, „Punguța cu doi bani”). Fin observator, analist, plin de ironie sau autoironie, autorul se joacă în acest volum cu emoțiile proprii, dar și cu cele ale celui împătimit într-ale cititului („Depășind mental propria condiție au sărit peste gard leopard după leopard”). Ion Toma Ionescu nota în „Tableta 5”: „Scrisura mea în proză e ca lucrătura bunicii cu andrelele”, iar cei care citesc trebuie să recunoască acest lucru. Așa cum din mâinile și andrelele bunicii ieșeau lucruri trainice, de bună calitate care țineau de cald sau aduceau un plus de frumusețe, așa și scriitura dumnealui oferă aceste beneficii sufletești prin întâmplările și personajele ce se perindă ca pe o scenă, oferind un spectacol distinct și cât se poate de adevărat („alegându-și cuvintele respectuos, îngăduitor cu rătăcirile vieții”). Pornind dintr-un început îndepărtat, al dacilor liberi, volumul „Copacul cu icoană” se termină cu moartea personajului principal Titi („Așa cum a început s-a și terminat furtuna. Brusc!”), un fel de revenire la nimicnicia omului și efemeritatea sa, un „Memento mori” al fiecărui exponent al acestei lumi. Nimic nu e veșnic, doar Cuvântul. Ion Toma Ionescu se întreabă „Oare spectacolul s-a terminat sau abia începe?”. Cu siguranță, ca într-un „neverending story”, spectacolul continuă cu măiestria și siguranța regizorului... Să lăsăm deci „tabletele” (și întreg volumul) să ne fie leac pentru suflete și să încercăm să abordăm viața cu alți ochi, încercând a ne cunoaște mai bine ca în acel „Nosce te ipsum!”