trmMotto :      
„Şi acum rǎmân acestea trei:
  credinţa, nǎdejdea, dragostea.
 Iar mai mare dintre acestea este dragostea.”
                                             I.Corinteni 13:13

      EMILIAN MARCU, parcă uimit de marea ispravă pe care a comis-o cu " Tobele mute ", a realizat că n-a epuizat (consumat) povestea satului Ivanovca şi s-a hotărât s-o  continue, luându-se la întrecere cu sine însuşi, şi zămisleşte capodopera "TĂRÂMUL  INOCENŢILOR " (apărută la editura Princeps Multimedia Iaşi în 2017) şi care în 2019 a primit premiul "Ion Creangă" al Academiei Române.     
Cartea este animată de aceleaşi personaje, ca în "Tobele mute", rolul principal  revenindu-i lui Saşa Ilici Ostafiev, celelalte personaje apărând ca flash-uri din memoria lui Saşa Ilici care încercând să-şi apere câinele (tovarăşul devotat) de furia ursului, cade într-o râpă unde a fost "găsit de oamenii aceia ciudaţi, care vorbeau o limbă necunoscută lui" şi traumatismul suferit îl duce la graniţa dintre viaţă şi moarte.


Era sfâşiat de atrocitatea unor dureri pe care le resimţise şi pe front când explozia aceea uriaşă i-a risipit pentru totdeauna o parte din bărbăţia lui, secret pe care l-a păstrat până şi faţă de Nastasia Vavilov.
De atunci, pe femeile în preajma cărora se afla, "le privea tot mai rar în ochi şi gândurile o luau razna când una dintre ele încerca să-i scormonească jarul mocnit în suflet". Pentru ele simţea că nu poate decât să le cânte din "armuşcă", să le sfătuiască şi să le ofere protecţie.
Experienţa dintre lumi îi pune sufletul în balanţă ca la Judecata de Apoi şi îşi rememorează viaţa cu toţi oamenii şi cu toate întâmplările trăite.
Nu-şi lasă "gândurile rele ce începuseră să putrezească" (ca cele ale comisarului tânăr Jokar) şi le lasă să se rostogolească iar caznele grele la care era supus, le înţelege ca îndemn (ca prin căinţă şi introspecţie) de a-şi spăla sufletul.
Îşi revine greu, între blănile de urs cu miros rânced, pendulând între semiagonie şi reverie.
Rana de la picior îi era periodic tratată de oamenii ciudaţi, cărora nu le înţelegea limba şi care păreau stăpânii acelui tărâm, în care ajunsese "fără să ştie că aşa trecuse din lumea lui în lumea lor, din viaţa sa simplă din taiga într-o viaţă şi mai simplă, dar cum avea să afle mai târziu, şi mai nevinovată decât toate lumile prin care trecuse" şi pe care mintea sa, instinctiv, l-a botezat " Tărâmul inocenţilor ".
Simţea că aceştia îl îngrijeau ca pe o curiozitate a naturii şi nu din empatia pe care o crează suferinţa.
Semiagonia îl face să rememoreze fapte (pe care acum, mental, încerca să le corecteze) trăite alături de oamenii care i-au marcat existenţa.
Când trăia la graniţa dintre iluzie şi realitate, parcă era locuit de călugărul Chiparissa (cu experienţa sa monahală cu tot) şi el Saşa Ilici părea că intră în pielea unui judecător din completul "Judecăţii de Apoi", unde se autojudeca şi îndemna să-şi îndrepte karma.
Şi-l aminteşte pe Kutâsaev Alibec , şi de dragostea fără egal şi margini, a acestuia pentru Almma (şi de băsmăluţa pe care Almma i-a dăruit-o şi pe care o ţinea ascunsă la piept, ca semn şi zălog al iubirii absolute), dar şi de dragostea Almmei pentru Kutâsaev Alibec şi de băsmăluţa înflorată pe care acesta i-a cumpărat-o în ziua nunţii (şi pe care ea o flutura neobosită ca pentru a-i arăta locul în care se afla).
Îşi amintea cu mulţumirea omului care-şi îndrepta karma, de spusele lui Kutâsaev Alibec, când aplecat asupra "dombrei" să o facă să tânguie dorul pentru Almma, care îi spunea ( cu bucurie nedisimulată) lui Jokar comisarul cel tânăr :
"Sunt mai bătrân decât dumneata. Drumul meu spre fericire a început deja. Tu nu vei putea, niciodată, cunoaşte acest drum pentru că sufletul tău este mort. " "Tu ai fost născut fără suflet".
Despre acestea, ca prin vis, i se părea că-i vorbeşte Ermolai Vasilievici Pehterev (care preluând vorbele lui Kutâsaev Alibec "Sunt mult mai bătrân ca dumneata") despre destinele care se repetă (şi o făcea "cu teamă, să nu-i fie cumva furată de cei din jur povestea") tocmai pentru îndreptarea karmei şi spălarea sufletului.
Saşa Ilici începuse, cutremurat, să înţeleagă tâlcul "despre oglinda apelor" de la Selimnos şi că Ermolai era atotştiutor şi profet (şi nu nebunul satului).
Nu-şi lămurea situaţia "acolo în lumea de dincolo de lumea unde se afla" , iar poveştile lui Ermolai :
- despre "lumea dintre lumi în care-l vedea pe Kutâsaev Alibec" ,
- despre statuia Sfântului Pavel (ai cărei meşteri pietrari misterioşi păreau să-l urmeze pe Saşa Ilici şi-n visele sau nălucirile sale) pe care acum putea s-o vadă aievea ,
- despre clopotul cu "semnele acelea magice încrustate în carnea sa",  Ermolai părea a-i spune : "Inscripţiile de pe acest vechi clopot creştin reamintesc rostul lor ocrotitor, de mântuire şi vestire, adeverind cuvintele Scripturii, care zic : "În tot pământul a ieşit vestirea lor”.
" Clopotele dau timpului o măsură liturgică, umplându-l de rost”.
- despre Musafir şi cârja patriarhală (cu măciulia mare frumos încrustată) ca semn al autorităţii,
păreau să-i toarne " în oase putere" iar în cap să-i vină gândul salvator, Credinţa ; "Eu trăiesc intens credinţa cu inima" părea ai spune Chiparissa, atunci când lui Saşa Ilici i se părea că acesta se mută în trupul lui.
Clopotarul Cippola ştia sǎ citeascǎ cele scrise pe clopot, lucru care îi dădea suport pentru un orgoliu aproape trufaş, drept pentru care se ferea de cǎlugarul Chiparissa.
Când Saşa Ilici şi-a trecut mâna peste motivele încrustate în carnea clopotului şi peste piatra statuii, are revelaţia cǎ-n trupul pietrei fusese scrijelitǎ umbra Musafirului şi înţelege cǎ sunetele clopotului alungǎ pe vecie spiritele rele şi îndeamnǎ la viaţǎ trǎitǎ în armonie sacrǎ şi cu auzul sǎu fin, i se pare cǎ-l aude pe cǎlugǎrul Chiparissa.
În transă, dintr-o suflare, Saşa Ilici a rostit :
”În chiar ziua aceasta / mistică şi lenevoasă zi / misterioasă, lunecând ca aburul pâinii / gata să înflorească dintre ştergare, / acum la începutul mirării, / ridic până la pleoapele  înrourate Cartea de aur a chipului tău/  misterios luminând peste zare. / În chiar ziua aceasta stelară, / izvorniţa lumii în pleoapele tale / o nouă tăcere-mplineşte, / ca o naştere sacră. / misterioasă şi lenevoasă zi, / cum trupul tău de fecioara iradiind toate tăcerile lumii / în susur şoptit, în susur şoptit / de abia împlinitul izvor printre pietre, / ca aburul pâinii respirând in ştergare / mie mi te arată. / asemenea vulcanului în disperare. / Privirea ta, de sub pleoapele mele / punct de sprijin îşi cată / unde să-ţi regăseşti uitatul vis, neascunsa speranţă / în chiar ziua aceasta ...”
Încredinţat cǎ vede o mare de fulgere care se rostogolea peste gândurile lui, în urechile lui pătrundea muzica tânguitoare fǎcutǎ de dombra lui Kutâsaev Alibec.
În închipuirea lui, Kutâsaev Alibec plecase pe drumul iubirii, cǎlǎuzit de florile desprinse de pe bǎsmǎluţa înfloratǎ, pe care Almma o scutura.
Pe Nastasia Vavilov o viseazǎ dormind cu capul pe catastiful cu care ţinea în frâu pornirile trupeşti ale femeilor care erau nevoite sǎ-şi înşele simţurile, mângâindu-şi, în sunetul armuştii, şoldurile şi sânii, aşteptând vizita planificată a şoferilor care urmau să le ducă extazul la cel mai puternic orgasm, deşi uneori masculinitatea musafirilor era anulată de votcă şi oboseală.
Singura care făcea excepţie de la catastif era Mura fiindca numai ea ştia să-i îmblânzească poftele lui Aliluievici  şi să-i câştige bunăvoinţa pentru toată suflarea din Ivanovca.
Flerul Nastasiei Vavilov de comandiră a cetăţii care este trupul femeiesc, face ca orice revoltă a hormonilor să nu fie permisă şi să fie reprimată, ştiindu-se cu certitudine că rândul era respectat.
Dorinţa izvorâtă de absenţa perechii este estompată când o relaţie bazată pe dragoste  ca cea dintre Alia şi Ion Alnimănui este protejată de întreaga comunitate care le permite să întemeieze satul Svoboda.
Imensitatea taigalei generează sentimente indestructibile de dragoste, care trec dincolo de iluzie şi depărtare (ca în cazul Almmei şi Kutâsaev) dând sens şi şansă celei mai puternice motivaţii de pe pământ.  DRAGOSTEA !!!  
Dragostea, despre care era scris şi în cartea din palmele de piatră ale statuii Sf.Pavel, în Corinteni 1, cap.13.
Saşa Ilici ştia că prezenţa sa permanentă, ca bărbat şi sfătuitor al Nastasiei Vavilov, era absolut necesară.
Existenţa lui Saşa Ilici în mijlocul femeilor, care aveau nevoie de o prezenţă reală şi întruchipată a bărbatului, îl fac pe acesta organizatorul supravieţuirii în ostilitatea taigalei care se lăsa greu descifrată şi îmblânzită, şi unde reperele temporale se măsurau prin plecarea şi întoarcerea cocorilor, când se ştia că peste toţi mai trecuse o vară.
Singura şansă erau gândurile care erau nevoite să-şi asume binele pentru a face posibilă spălarea sufletelor şi să înţeleagă până la urmă, că "virtutea este frumoasă şi la cei urâţi, iar viciul este urât şi la cei frumoşi".
Totul se baza pe statornicia oamenilor şi pe ubicuitatea lui Dumnezeu. "Unde eşti tu, acolo voi fi şi eu".
Statornicia ca înţelegere a faptului că "cei care îşi petrec viaţa în peregrinări ajung să aibă multe gazde, dar niciun prieten. La fel li se întâmplă, fără scăpare, celor care nu se dedică îndeaproape spiritului unui singur autor, ci trec de la unul la altul, în fugă grăbindu-se".
"Cine este pretutindeni , nicăieri nu se află".
"Sunetul motocicletei lui Trifonov îl scosese ca dintr-o uriaşă amorţeală" şi îi curma singurătatea, pe care o resimţea ca pe "o boală a neîncrederii, o boală a nesupunerii".
" După o vreme şi încă o jumătate de vreme" , "în lumea aceea dintre lumi, i se părea că are loc naşterea lui", fiindcă Trifonov şi motocicleta lui îi erau salvarea din lumea în care accidental şi accidentat ajunsese.
Cu paşi chinuitori a ieşit din colibă, parcă îndemnat de o forţă nevăzută pe care numai Credinţa ţi-o dă.
Întoarcerea în sat surprinde pe toată lumea, dar este primit cu multă bucurie şi curiozitate deşi Saşa Ilici nu avea nicio disponibilitate de a vorbi despre umbra deasă care îl urmărea obsesiv, apropiindu-se şi depărtându-se în desişul pădurii.
Era umbra "namilei de urs" care-i deturnase sau poate îi corectase destinul şi-l făcuse după căderea în râpă, să-şi limpezească gândurile să-şi poată spăla sufletul ca mai apoi să poată să întrevadă "umbra lunii, parcă luminând cărarea celor rătăciţi să poată ajunge unde sunt aşteptaţi cu dragoste".
În rest aceaşi rutină, mersul la padure pentru a culege cele trebuincioase şi el „şontâc, şontâc” mergând în urma cǎruţei şi femeilor, cu gândul aiurea, era obsedat de „namila de urs”.
I se pǎrea cǎ vede „o umbrǎ deasǎ printre copaci cum aluneca şi se îngroşa şi apoi iar se risipea. Nastasiei Vavilov, care rǎmǎsese şi ea în urma femeilor, încercând sǎ se apropie de el, anume sǎ afle cât mai multe despre ce i se întǎmplase, i se pǎru cǎ umbra deasǎ e tot mai aproape. Calul se poticnea in ham la dâmburile  ca nişte cocoaşe de cǎmilǎ.”
„Urmele nu erau altele decât cele lǎsate de cǎruţa lor în desele veniri şi plecǎri acolo, în pǎdure. In rest, totul era ca la facerea lumii. Nimic nu se schimbase”.
El se schimbase , precum se schimbase şi viaţa lui, când şi-a fǎcut fǎrǎ voie altǎ lume, într-un tǎrâm inocent din care acum se întorsese.
Aici, „nimic nu se clintise de cum fusese la începuturi”, şi el putea sǎ zăbovească cu sine însuşi în tot timpul care îi mai rămăsese.  
Până la urmă complicatul roman "Tărâmul inocenţilor" are întreaga complexitate a vieţii omeneşti, îndoială, căinţă, introspecţie, emoţie dusă la paroxism şi mai ales dragoste.
Introspecţia se face fără instrumentele psihanalizei, şi este generată de nevoia omului aflat la mare necaz de a-şi înţelege rostul, la care se adaugă barometrul moral şi credinţa.
"Moralitatea cea mai odioasă este neinteresantă pentru ceilalţi, dacă nu este dublată de candori, dar mai ales de îndoieli".
În întinderea nesfărşită a taigalei, în care singurătatea trebuia vindecată ca orice boală (numai unicitatea grupului condus de Nastasia Vavilov , ancorat la celelalte realităţi putea să ducă mai departe flacăra vieţii şi împlinirea destinelor) şi singurul leac nu putea fii decât  DRAGOSTEA.
Dragostea, ca orice diamant, are mai multe feţe :
-Dragostea absolută, dintre Kutâsaev Alibec şi Almma
-Dragostea curată şi sinceră, dintre Alia şi Ion Alnimănui
-Dragostea ascunsă, nerecunoscută şi neîmplinită, dintre Saşa Ilici şi Nastasia Vavilov
-Dragostea ocazională, dintre Mura şi Aliluievici
-Dragostea organizată (de catastiful „comandirei”) , dintre şoferii şi văduvele grupului.
Lectura te lasă un pic descumpănit fiindcă romanul "TĂRÂMUL INOCENŢILOR" este un uriaş poem, aproape delirant. În acelaşi timp este un roman psihologic de mare profunzime, o creaţie epică excepţională, bulversantă, în care metafora a fost încuvinţată de DUMNEZEU pentru EMILIAN MARCU sǎ o faca  regina CUVÂNTULUI.