Daniel Marian iesirea Coperta foto A5 Cu textVersuri pline de revoltă sunt cuprinse în volumul ieşirea din matrichix de Daniel Marian (cu I.S.B.N. de autor). Revoltă împotriva a tot și a toate, nemulțumirea fiind prilejuită de imposibilitatea socializării pe viu, ceea ce a dus la pierderea prieteniilor, la destrămarea relațiilor.
    Boala ce a cauzat aceasta nu a cuprins și nu cuprinde doar individul, ci și societatea în ansamblul său, o societate prinsă pe picior greșit și ajunsă într-o situație fără ieșire, cu iz de totalitarism.
    Acum, omul este, practic, un mort viu („din prima zi de moarte judec / o priveliște interzisă / o culeg ca pe o păpădie / și o zidesc pentru mai târziu / când moartea nu va fi atentă / și mintea va pușca din arc / pe urma zilelor netrăite și care / stau la ușă să intre buluc” – zile de trăit în moarte), nemaiavând dreptul la rațiune, ci doar cel de a se supune („trotuarul din dreapta va fi numai pentru dus / cel din stânga pentru întors / dacă va mai fi cazul / astfel oamenii nu se vor putea întâlni și nici / privi în față niciodată spre a nu avea amintiri / eronate cu viața pe care ilegal ar fi trăit-o” – decret unic articol unic).
    Viața își pierde statutul de viață („totul e să dăm drumul lighioanei de viață / care face prăpăd în cușca circului de stat / până ne trezim cu ziua de apoi” – curaj găină că te tai) și ajunge să se confunde întru totul cu moartea („care moarte cea dinspre morți / și care viață cea dinspre vii / că nu mai știu cum se-ncurcă / între ele ca mâțele la iaurt / după ce duhuri proaspete de lapte / au scăpat de la mănăstirea din balamuc”), urmare firească a dispariției libertății și a adoptării unor norme cu un singur caracter: coercitiv („libertate albă-n cioc / ca o maimuță neinvitată la banchetul / dezlegării substanței în părți componente / precum pătratul triunghiul și cercul / din care se construiesc catedralele minții / ți-au smuls rosturile și le-au așezat șubred / în rând cu alte sfărâmări în scopuri translucide / cum ar fi acelea de mântuială şi neavenire” – libertate albă-n cioc).


    Și atunci, la ce bun să trăiești? Anormalul devine normal, fericirea este înlocuită cu frica, până și visele poeților, altădată în culori, devin calpe („de la o vreme poeții / tipăresc numai vise false / care cu dibăcie strecurate / printre realități false / pot fi folosite cu succes / la cumpărarea de inutilități / de strictă necesitate” – imunizare).
    Resemnarea, renunțarea sunt atotprezente, nimeni nu își mai caută propriul drum, așa încât drumurile devin comune, dar pustii și dispar, încetul cu încetul, în negura morții („dar acum drumurile / s-au împuținat / planeta strânge / pe la colțuri unde / cel mai tare bate vântul” – ritualuri funebre).
    Salvarea rămâne un nou potop. Altădată așteptat cu teamă și disperare, acum e primit cu brațele deschise, chemat întru renaștere, pentru că numai un potop complet, deplin poate schimba în bine o lume decrepită, înfrântă înainte de vreme, care a dat chix, iar beția de după potop va fi semn al transformării tristeții în bucurie („de câte ori se repetă sfârșitul lumii nu pot să nu mă gândesc la defecțiunea majoră / avem de-a face cu un Dumnezeu uituc neglijent sau prea îngăduitor cu munca-i dintâi // (…) // deci vezi Tu fă cumva Doamne chiar de nu merităm / un potop nu doar funcțional / dar și eficient / să mai facem un chef pe cinste de astă dată / ne îmbătăm numai la urmă” – notă informativă despre potop).
    Poezia lui Daniel Marian este un spectacol ce continuă să surprindă, chiar și atunci când e născută din frustrare, din durere, din neadaptare la condițiile date, fiind utilă, totuși, o plivire a năstruşniciilor lirice (de pildă afaceri păguboase cu moartea, cele ce-ți aduc bezele duhovnicești neamurile veverițești ori se taie lumea în bucăți mai mici).