pată de culoare
deschid azi poarta
în lumea alb-negru
în zorii palizi
mă fac verde
rostogolindu-mă
prin fâneaţa
îmbrăţişată cu lutul
când zarea liberă
a cuprins gutuiul
mă ascund
în norii toamnei
colorez pletele
în ruginiul înfrăţit
cu purpuriul
din obrajii bunicii
adorm un anotimp
sărut spre dimineaţă
trestia prin somn
şi-o prind la pălăria
nopţilor calme
adun cuvintele aruncate
încă avem paradis
moartea ridică
braţele albastre
spre pământul sălbatic
leii se zbat în frunzele
viitorului incert
cai dungaţi pasc urmele
ultimului bizon de vânt
alungat din locul sacru
gheparzii rod oasele
ultimei umbre
pumele privesc soarta
tigrilor bengalezi
plantaţi în închisori
fără sens
muguri de speranţă
traversează
gâtul elefanţilor
sudaţi în lanţul vieţii
mai avem un colţ
din paradis!
de când au dispărut zebrele
(pijamalele nu-şi mai au rostul)
căptuşesc nopţile
cu igname din Bandiagara
acolo am vândut pijamale
la juma’ de preţ
mi-am dat seama
eu eram cauza
lipsei de cumpărători
am lăsat borcanul pentru bacşiş
sub talpa elefantului
şi m-am prins în dans
pe trambuline în albastru
dezleg misterul
nu mai ţin acul în mână
şi grenada-n buzunar
dacă zebrele au dispărut
pijamalele nu-şi mai au rostul
chiriaşi fără chirie
aduc orizontul mai aproape
să-mi fie umbră
şi loc de odihnă
speranţei
dintre cuvintele
care se hârjonesc
printre paşii dimineţii
aleg câteva
nu chiar la întâmplare
le aşez în ordine crescătoare
dor
drag
viaţă
iubire...
ori de câte ori
timpul va înfrunzi
să-mi locuiască inima
promisiune
nu mă grăbesc
las moşnegii
logodiţi cu albastrul
să se aşeze între stele
să-mi trimită lumina
rămân
legănată pe umărul speranţei
şoptesc pădurii
toate poveştile copilăriei
înrămate
printre bucăţi de rai
dispari odată cu întunericul
trădată de umbră
mă arunc în abis
înconjurată de zeii
îmbrăcaţi în durere
eclipsă de lună
cerul îşi acoperă ochii
cu mâini de ajutor
la genunchii nopţii
o pocnitură seacă
trezeşte licuricii
stau rezemată
şi sărut
ultima literă din tine
mă înscriu din nou la cuvânt
(şi după mine restul)
păsările scriu pe copaci
noi armonii
dar nu mai pot cânta
când vântul suspină
prin găurile lunii
şi soarele aruncă
săgeţi ucigaşe
eu stau şi vă ascult
vocea spartă
în frunze de pelin
şi aşchii de albină
glasul meu nu mai contează
cuvintele au luat vacanţă
o altfel de lume
pui de umbre
ascunși în stânci
dansează pe talpa focului
șoptind incantații de demult
din guri nedefinite
leoparzii se contopesc
cu vâjâitul apelor rare
printre prafuri și plâns
de șerpi transmutați
din lupta cu lei și antilope
se nasc copaci
și tufișuri cauciucate
acolo mă ascund
când luna apune
peste fiecare dimineață
încolțește lumina
ridicându-se albastră
înaintează greu
de tălpile obosite
s-au agățat cioburile
din umbre
cu zâmbet renăscut
adună tot ce se mai poate salva
cerul din apa mocirlită
întinde primul brațele
nu poate vorbi
duce în dinți luna
și câteva stele norocoase
ia de mână tăcerea
ascunsă după pietre
îi face semn să cânte
trezind drumul neștiut cu viață
în cealaltă ține strâns
durerea
nu vrea să scape
nicio așchie din ea
înainte de culcare
o aruncă între tufele de mușețel
întru vindecare
pe umeri cară speranța
cu fiecare pas înainte
îi cresc aripi