Cornelia Vaida 1 Să ne bucurăm așa cum se poate

De dimineață mângâi cuvintele, asezând îndemânatic semnele toate
Femei frumoase trec despuiate, întregind decorul idilic al clipelor,
Cupriși suntem într-o bucățică de cer din toamna blajinilor, ce-și uitară mormintele,
În capul unghiului unui viac depărtat.
Să ne bucurăm așa cum se poate…
Din zilele toate făcurăm duminici, întregind sărbătoarea Luminii atemporală,
Altadată trecută pe fugă în secundarul clipelor.
În arcane majore printre multele lacrimi se aștern minunate poteci,
Găsind suflete treze mereu îmbrățișate.


Fuguța, fuguța vin să culeagă neputințele anotimpului,
Îngeri cunoscători ai destinului… doar un pic de răbdare…
Glicina pământului e pregătita să-nfloare…
Și toate prind rod ascultător în puterea CUVÂNTULUI
Să ne bucurăm așa cum se poate!

Despre  Golgota, iertare și noblețe

Din leagăn de lume hodina la gând,
Pentru Cristoșii răstigniți înainte de vreme,
Să cerem iertare de la firul de iarbă ce plânge,
Sub talpa ce-l calcă-fără a vrere-vătămându-l,
Înobilind ochii prea sătui de supărare,
Întemeietori ai rostului iubirii peste pământ.
Și sufletul are nevoie de îmbrățișare
Și multă noblețe-n cuvânt!
Cu drag peste golul din noi, din plinătatea inimii: soare, cald și lumină
Că așa-i la gospodar în gradină,
Ascultă simfonia fără de sfârșit a lalelelor
Azi este doar pentru tine… fă-i forma… dar avem mare nevoie de fond …
Uite-l!… stă ascuns și pitit sub un pom de-abia înfrunzit…
Și iarăși veni primavera, păpădiile mele-nfloresc
Aici pe pământ își strămută rodul
Toți pomii din Raiul ceresc…
Copilul senin adună sarea rămasă, neatinsă din veacuri
Și dă semn de-ntrupare peste octagon pământesc
Perlele rămân și se prefac în stele…
Iisus e pe Golgota zilelor mele…
Dar omul cât poate răbda?!
Imensă prețuire Ioane, alături de binecuvântare în ziua cea grea!

Bună vreme mai copile!

Hei copil ce gângurești, dintre buclele lăsate,
Nori cerești în mâini și-n spate, toate-n lume le zidești…
Am venit înspre amiază, pe la turme, pe la porți
Să aduc o rază vie din viața dintre bolți…
Vine-n valuri peste lume și zidește nu dărâmă,
Cu lumini vindecătoare, două-n mâini , un pic cu ciudă
Către lanțul juruinței dezlegat cu multă trudă.
Știu că ai durere multă, răstignit de farisei,
Dă-mi o mână și pe fugă mo-i ascunde-n palma ei,
De te-or mai lovi spre seară, doar desfă din mână colțul.
Fără veste-o să răsară, raza fulgerului, sortul,
Și-am să-i strâng în mâna stângă până le-o plesni din oase
Așa cum să țină minte… nu-s stapâni la tine-n casă!

Suntem și noi pe-aici

Suntem și am venit singuri pe lume, trăim și murim singuri,
La intersecții uneori împărtășim bucuria întâlnirii cuvintelor,
Din lumina ochilor o lacrimă atât de plânsă că drumurile ursitei se umplu de stele
Și umbrele se spulberă fără întrebări…
Drumul luminii, fără opreliști prin multele puhoaie… azi lasă să curgă iubirea
Mult peste marginile octogonului adăpostind sarea pământului uitată de timp.
Cum să-ți întind mâinile ție fiu al luminii născut aici și acolo demult?!
Am semnat un contract în arcana majoră a unui oracol ,
De care cu greu ne aducem aminte, nici nu știm prea bine când, cum și de ce?!
Dar știu că trebuie împlinit și apoi citit cu atenție,
Astfel ca vindecarea să fie-nfăptuită ușor și pe-ndelete,
Între atât de frumoșii martori din bătrânele mese de taină
Ale ascezei acestui pământ.
Tainică lumină din timp și dincoace de timp și nimeni nu poate dicta destrămarea.
Am venit și suntem și noi pe aici!




Cărare

Cărărușă-n cer cu punte, vin îngeri din veacuri multe
Vin la masa florilor în ostrovul zânelor,
Plânge zâna cea mai mare și se roagă de iertare,
Și se vrea a măritare cu pețitor din zare…
Plânge zâna mijlocie, speriată pe câmpie
Vin ciobani cu turmele să-i numere urmele…
Vine zâna cea micuță în mâna cu o coroniță din argint și lămâiță,
Dată-n fuga calului tot de Dragul Dragului…
Cărărușă-n cer cu punte, trec pe tine inimi multe
Nu te-ntreabă de te doare pasul lor peste spinare…
Eu te-ntreb și te-oi cuprinde clipa nopții oi aprinde
Cu lumina ochiului, dar din poarta cerului, pentru truda omului!

Drumul liberului arbitru

Am trecut cu tine în brațe, peste multele umbre lăsate,
În poarta acestui veac, cumplit de sărac…
Apoi te-ai născut… ca de râie trebuia curățată lumina
Și ochii dureau cumplit
Și inima cea neștiută în tainice locuri duhnea a apusuri,
Uită-te cândva la căpătâiul unei biete bătrâne…
Zăcuta o lacrimă din poarta stelară, durută și plânsă în inima ta …
Scara ascezei mult prea complicate pentru cei nepricepuți și pironiți între patimi…
Vestalelor clipei cumva batjocoritoare înălțau poeme de sex și nu de iubire
Ancorate în împerecheri pagine aducătoare de urgie și moarte…
Am trecut cu tine în brațe prin Valea Plângerii răpindu-te timpului pierdut…
Avem mereu la-ndemână un liber arbitru cumva ciuntit și nepriceput.
Da, eu pot să zidesc un nou început.
 
Lasă-mi dorul

Lasă-mi mama, lasă-mi dorul
Să se toarcă cu fuiorul
Peste ochi, peste sprâncene,
Peste patimi
Peste vreme,
Nu-i dau drumu la hodină,
Să se-aștearnă-n rădăcină,
Nici în ochiul corbului,
Nici în limba șarpelui!


Renaște

Din ochiul nevăzut al timpului
Azi plânge amar Mama Pământului
Se zguduie lumea de atâta neliniște surdă
Și ochii orbeților înjură și urlă,
De prin tufișuri nelucrate de mult,
Ies spinii desculți prin margini de vânt,
La catarama cu mătrăgună
Se lasă agale ș-alene minciuna
Stau crăcănate caprele bete
Scriind poeme de clăbuci deochete…
În roua lăsată peste pământ
Se naște în mare durere
Iubirea în sufletul sfânt…
Rupându-se-n două catapeteasma bisericii
Și crucea căzu sfărâmată de pe-al vieții mormânt!

Coautori la poarta vieții

Tot vin frânturi dintre palate…
Rămase triste deochiate
Mult prea puține scrise-n zare
Și-n roua cugetului dimineții.
Mai curgă apa râuri să ne spele
C-am adunat în suflet multă zgură
Suntem bolnavi de multă băutură
Din toate belțile durerii.
Dedate-s femininele la rele
Și-și pun poeme-n coapse și pe spate
Caută toare bete-nfrigurate
Doar de noianele plăcerii și plâng apoi când omul nu mai poate…
Și nu se văd că-s despuiate…
Amanți cu chica sură pe la colțuri
Se dau de ceasul morții prin păcate
Apoi vorbesc suav pe harfe
Și fluturi beți le ies din gură
Bravos societate de elită
Și clasă socială răzgâită!

De vorbă cu un prieten

Bată-te norocul Freud, aproape uitasem de tine…
Asimtomatice făpturi ale tristei figure…
Dintre ruinele timpului ies la lumină cu măști pe figuri…
Și vor să prindă fluturii și albinele…
Pe umerii altora poartă picioarele,
Prea fără de creier capul bălăngăne…
Diabolic se așează la masă…
E cina de taină a Tristei figuri Planetare,
Scârbavnică cu multe mădulare
Și rușinoase încrengături senzuale…
Boala cu Coroana și dricuri obscene ieșite din maidanul căldurilor…
Lumea-i în fierbere… Bai nene, ia în mână lemne,
Cât mai groase și dă cu lemne!
Să se îndoaie și să se moaie
La oasele banilor din mâna golanilor!
Bată-te norocul FREUD, Cum te-am uitat eu pe tine!

Mai lasă!

Întoarcere-n unghiul de veghe, a pradă miroase fugara cărarea,
Doar vânătorul mai crede că-n ochiul senin tot picură sarea
Se așează sălbatice forme-n ogoarele ninse
Peste pustiul pierzării din noi
Tot se întorc într-o roată colțoasă
Bătrânii cei tineri plecați și rămași în război…
Mai frânge pâinea tu dragă mamă…
Mai taie o brazdă aleasă Moșuc
Mai lasă-n lesnicioase clipe trecute
Să-mi cânte doar mie un puiuț mic de cuc…
Că toate tot vin și se duc!

Plânsul vulturului

Și prinse puteri vulturul
Ridicând în aripi văzduhul
Și lacrăma atât de durută se preschimbă…
Și iarăși își roti privirea din hotar în hotar…
Doar că acum pe frunte purta pecetea sărutului sfânt
De nimeni primit aici pe pământ
Și nimeni nu are putere asupra-i nici măcar
 Bornele de la hotar
Și se vor umple cărările morții cu apa vieți cea dătătoare de har!

Îndoială

De ce-mi vii tu îndoială la mine?
Cu gâtul sucit cu păr încâlcit
Așa nepieptănată în zori?
Cine naiba ți-o zis că pun seamă pe tine?
Și-ți cânt o priceasnă de vânt?
Mă doare-ntre toate viralele voastre de pe pământ!
Și chiar împotriva repar și gândul
Și gardul și omul înfrânt,
Mă doare la basca lui domn plotoner
Ori la somnul prea alene lăsat într-o ureche peste pământ!
Eu pot și-am să fac tot ce pot pentru Cuvânt!
Știu și cunosc și dincoace și dincolo de rost
Așa că taci și te du, pe unde-ai venit,TOMNA_AMU!

Am semănat atâta iarbă

De s-a umplut întreg pâmântul
Nu lăsa vântul s-o prăvale
Peste cărarea dintre gânduri
Cosește iute dinainte
Să văd picioarele ușoare
Cum vindecă încet suspinu
Și florile se-ntorc pe vale
Din cer cu rituri ancestrale
Vin îngeri nenuntiți la masă
Și umplu lunca de lumină
Vindecătorii vin acasă,
Mai pune mâna dragă mamă
Pe cheile agățate-n grindă
În șoapta tainei din colindă
Copilul tău se-ntoarce acasă!
Motto
Dacă ai dormit în seara de Crăciun
Să nu te-aștepți la ceva bun
Îți plouă fânul cu mătase
Și-l leagă dorul nu știu cum!

Aș putea

Te-aș închide-ntr-un castel,
Dar castelele se sfarmă
Cresc din iarbă alte două
Și se nasc altele-n larmă.
Te-aș putea răni cu moartea
Și ucide-ntre cuvinte
Te-aș putea lăsa în rouă spre aducere aminte.
Am putere peste poate
Din a zeilor Olimp
Îmi plec fruntea obosită
Și-mi ascult ochiul arzând
Aș putea sfărma apusuri
Diminețile pe toate
Am putere față-n față
Să opresc drumul spre moarte
Cresc urcușuri și suișuri
Potignind poteci de zeu
Dar în frunte-mi stă triunghiul
Dăruit de Dumnezeu
Pot lua din stele sure
Tot ce-i rău peste pământ
Și blestemul și urâtul
Stau smerite-n Cerul Sfânt!

Steaua de acasă

S-a desprins din cer o stea
Plânge astăzi și suspină e la mine în grădină
Nu știu cum o-aș mângâia,..
Poate-n casă ori la masă, ori în suflet să mi-o pun…
Nu știu cu ce se hrănește
N-are bani că-n cer nu-s banii
Doar iubire multă-n DRUM
Trece vântul și mi-o zvântă
Vine-un înger și mi-o cântă
Îmi stă-n palmă… nu știu cum să o fac să nu mai plângă?
Și-am să-i scriu cu mâna stânga o scrisoare de pe drum.
Am fost să întreb degrabă, sus în cer pe Dumnezeu
Și zâmbind în frunte-mi puse un triunghi și un curcubeu
Să le aduc aici cu mine doar spre bine nu spre rău.

Locul de unde vin

Am venit aici dintr-o lume atât de frumoasă
Unde curge bucuria luminii peste  toate marginile octogonale ale cuvântului
Unde răsare mereu atât de minunatul și mângâietorul pământului Soarele
În inima ta pământule e-atâta răcoare și doamne cum dor coardele tale
În zborul păsărilor în cântul cu-ntorsuri
În inima copacilor bătrâni din păduri
Zidul se-nchide încet și luptătorul își reazemă fruntea trudită-ntre gânduri…
Nisipuri mișcătoare-i acoperă pentru-o clipă pleoapa,
Apoi se întoarce spre Sine: Bine-ai venit copil frumos cu suflet gingaș și trudit
La masă avem mereu loc pentru tine
Din lumea mea sărăcăcioasă da plină ochi de temeiul pur al iubirii!