Sergiu Botezatu1LA POARTA RAIULUI 

La poarta Raiului  e îmbulzeală mare.
Toți calcă peste vise,
        Strigă rău,
Strivindu-și inimile-n mare disperare,
Uitând de sine și de Dumnezeu.

La poarta Raiului venit-au rătăciții,
Leproși la chip și-ai lumii păcătoși,
Călcând lumina în picioare ca smintiții,
Calici la suflet,
Veninoși
Și minciunoși.



În fruntea lor e-o căpetenie aleasă
De bezna pământeștii-orânduiri
Și-n poarta Raiului ea bate să vorbească
Minciunile trăitei amintiri.

Domnul în calea lor ieșit-a să-i salute
Cu brațele deschise pentru toți.
Să le vorbească cu iubire,
        Să asculte,
Să-i scoată din ai beznei adânci nopți.

El rugăciunea lor și astăzi o ascultă,
Și lumânări aprinde lor în mâini,
Și a iubirii Catedrală sfântă
Ridică pe-ale lor deșertăciuni.

Rugase Fiul porțile luminii
Să le deschidă larg,
        Ca cei veniți
Să meargă pe-acea cale-a mântuirii,
Pe-acea cale spre sine, mult smeriți.

Ei însă Fiul l-au bătut în cuie
Pe Cruce și-inuman l-au răstignit.
Tot îl huleau,
Tot îi cereau
Să se descurce,
De Fiul Domnului să se numească a-ndrăznit.

Apoi, l-au biciuit, și suliți multe
În trupul Lui și-n suflet i-au înfipt
Și nimeni nu voia ceva să mai asculte
În acel roi de răutăți cumplit.

În tot calvarul ăla al urgiei,
Din spini coroană pe cap Lui i-au pus,
Și Împărat al lumii și veciei
L-au declarat, luându-l mult în râs.

-  Ești Fiu al Domnului? Arată-ne tu nouă
Minuni, ca să te credem. Hai, ce poți?
Coboară de pe crucea răstignirii
Acum, când adunați suntem noi toți.

Să-și vadă cruda față omenirea,
N-a ripostat El și nu s-a păzit…
Și-a coborât din cer desăvârșirea,
Când cerul, El și Crucea
            Au murit.

El, înălțat pe-a lumii răstignire,
De sus privi cum norii se desfac,
Spre Tatăl înălță a sa privire:
“Oh, iartă-i Doamne, că nu stiu ce fac.”

Și-nsângerata Domnului privire
Spre lumea adunată-a luminat
Cu multă dragoste.
        Nemărginită dăruire
De sine, tuturor, a închinat.

Sărmanii oameni nu vor să-nțeleagă
Că toți iubiți de Domnul sunt în veci
Și rătăcește ea, bolnavă și beteagă,
Prin bezna și calvarul nopții reci.

El a murit pentru-ale ei păcate,
Și a-nviat, prin moartea ei călcând,
Tămăduindu-și rănile însângerate,
Rănile lumii-ntregi tămăduind.

Stelele-n cer se stinseră de jale.
Nu mai puteau privi acel calvar.
Și din lumina lor, o sacră cale,
Au așternut spre-al Domnului altar.

“Oh, iartă-i Doamne!” ale Lui cuvinte
Rostite-au fost în acel ultim drum,
Pentru ca lumea
        În luareaminte,
Să reînvie,
Să renască iar din scrum!

La poarta Raiului e îmbulzeală mare.
Toți lumânări aprind în înstelatul cer,
Din nou cerându-i Domnului iertare,
Cu-a mântuirii îndurare și mister.

Voi, oameni, ce-ați făcut, că-n disperare,
Pe Domnu-n ura voastră-ați pironit?
Veniți, acum, ca să cereți iertarea
De la-Mpăratul, ce l-ați răstignit.

Că doar iubirea este unica lumină,
Ca Domnul lumii-ntregi mereu s-o dai
Și doar așa-ngrelatul suflet de “cămilă”,
Prin ale acului urechi, va trece-n Rai.

Domnul în a Lui inimă pe toți ne-așteaptă,
Lumină din lumină să sclipim,
Iubire din iubire să renască
Și-a existenței veșnicii să făurim.

La poarta Raiului e îmbulzeală mare…




ÎN CĂUTAREA LUMINII

Ploi,
    Noroi
        Şi grindină
Peste inima bandajată-n zăpadă,
Râuri de sânge mă revarsă-n colţoasa cascadă.
Te rog, lumină, prinde-mă!

Şters
    C-un vers
        Din poezie
Mă strecor prin jaluzelele visului
În culoarea din cerul paradisului
Şi mă rog lumină să fie...

Glod
    Înot
        Pe drumul vieţii.
De întuneric cu fulgere sunt biciuit.
Şi de la mine lumii m-am cerşit,
Dar m-au luminat drumeţii.



DOR DE CIMITIR

În cimitirul pribegiei
Rugi de luare-aminte
Răsună-n dangătul durutei
Tăceri de pe morminte.

Și răstignirile sinistre
În rătăcirea sorții
Se-nalță-n stinsa veșnicie
Din învierea morții.

La sfat cu sufletele ninse,
În sihăstria stoarsă
Luminile aprinse-n ceruri
Zori cu-amintiri ne varsă

În lacrimile din țărână,
Sacre și visătoare,
Din rugile desăvârșirii
Suspinului din Soare.

Și rătăcind printre morminte,
Sărutul devenirii
Lăsăm pe-a noastră răstignire,
De dorul nemuririi...


CĂDERE ETERNĂ           

frunzele...
     doar vântul le înţelege
          de ce au venit,
   unde pleacă
            şi pe braţele
         cărei păsări măiestre
      au căzut
            ca lumina îngerului într-o rugă...




REVELAŢIE

Când o frunză cade,
Cade o veșnicie
Pe pleoapa întunericului divin...
Cade ca să se nască
        Primăvară
            Și lumină...

HUBLOU

Pădurea de nori
Şi-a înfipt rădăcinele în lumină
Şi au crescut în vise noi limite,
Şi au crescut în priviri noi orizonturi,
Ameţindu-ne
    Şi adormindu-ne
În năframa sublimă şi infinită
A tăcerii neobosite
Cu îngeri,
    Cu cer
        Şi cu zbor garnisite...

METAMORFOZĂ

Privesc la soare...
Înfig razele luminii în el
Şi de acolo peste mine
Sângerează lumânarea întunericului ...

SCÂNTEIE

Ce este viaţa?
    E-o scânteie
Ce se aprinde şi se stinge într-o clipă.
Şi ce rămâne?
    O risipă…

Ca un chibrite ars pe umeda alee.


LA NOI DEJA E RAI...

La noi deja e Rai,
Curg râuri de iubire şi fericire,
Plouă cu vise şi culori,
Ninge cu flori.
Şi toate apele se adună
În mările şi oceanele Divinităţii.

Vântul ne cântă zâmbete şi bucurii.
Întreaga viaţă nu luptă,
Ci scrie poezii
        Dumnezeieşti.

Toţi merg la mare
        Pe Soare.
Se scaldă în lumină
Şi admiră Divinitatea existenţei...

Toţi se îmbracă doar în fapte bune,
Şi există doar în fapte bune.

Norii ne cad în palme
Cu zâmbete,
    Culori
        Şi cântece. 

Timpul nu mai e duşman nimănui.
Timpul nu mai e...
Nimeni nu îmbătrâneşte.
Nu sunt tristeţi
    Şi înmormântări.
Fiecare îşi trăieşte fericita clipă.
Fiecare îşi trăieşte veşnicia.

Divinitatea ne dă aripi
Să depăşim limitele infinitului...

La noi deja e Rai...


POTOPUL RUGĂCIUNII           

Astăzi vom aduce
    În armuri o cruce
Şi-l vom răstigni pe Dumnezeu...
Îl vom bate-n cuiele indiferenţei
Şi-i vom despica catapeteasma afectuoasă,
Vom anula-n derâdere întreaga-i existenţă,
Literalmente copleşiţi
şi pariaţi într-un blestem...

Escrocheria s-a retras într-un ospiciu
Şi a sărit într-o ambiţie,
Ghilotinată de raţionalism,
Intransigent şi admirat snobism...

Vom asculta o liturghie din ceasloave,
Valenţe răsfoite de Pilat din Pont
Şi-n Patul lui Procust ne va culca Irod,
Servindu-ne din filigean,
vital umplut cu un ostil...

Şi toţi ne ţinem de un ultim fir,
    Ce-a rătăcit în judecăţi,
        Estetic agreat şi de poeţi -
Constituant, elementar şi susceptibil...
Dar agreabilul răspuns poros
    Ireversibil curge-n timpul preţios
Şi-o izolare splendidă
    din verosimilul curent apatic
Ne îngrozeşte cu al Soarelui jăratic.
Şi cerul cu foc mare va ploua,
Şi oceanele-ntr-o clipă vor seca...
Ce-om face noi?
        Ne vom ruga
La răstignitul Dumnezeu...
Şi cine-a zis că a ierta nu este greu?...



SIMPLU

De unde, Doamne, aşa putere
Ca să trăim,
Să îndurăm multă durere
Ce n-o dorim.
Să facem tot ce ni se cere,
Să mulţumim.
Să împăcăm bune cu rele
Într-un destin.

De ce există multe rele
Şi ce-o să fim
Când nu vom mai avea putere
Ca să trăim
Şi ne vom îneca-n durere,
Şi în pelin?
Să facem tot ce ni se cere,
Să nu murim.

Mereu o luptă ni se cere
Şi să zidim
Viaţa-n păcat, cu multe rele
Şi-n mare chin...
Oare mai este-n noi putere
Ca să mai fim
Acel destin ce-ntr-o durere
Îl plăsmuim?

Milenii îndurăm durere,
Blestem divin
Cerşind tot ce se poate cere...
Cerşiţi sa fim?
Prea împăcaţi cu multe rele
Toţi rătăcim
Și că avem multă putere
Iar ne minţim.
AŞ VREA

Aş vrea să scriu culori,
    Muzică divină,
        Albaştri nori
Şi vise în lumină.

Aş vrea să scriu priviri,
    Zâmbete multe,
        Pace-n amintiri
Şi lucruri sfinte.

Aş vrea să scriu căldură,
    Iubire mare,
        Divina rugăciune
În lumânare.

Aş vrea să scriu aprins
    Într-o lumină,
În zbor prin necuprins,
De vise plină...

BĂTĂI ÎN LUNĂ             

Băteam
În geam
Să se trezească Luna...
Fierbea
    Noaptea în mare,
        În dor şi-n rătăciri...

Luna cochetărea desăvârşit în cerul negru,
Privind la stele ca la inutile luminişuri,
Izbind cu valurile mării în pietrişuri.

Incoerenţă pură
    În aparenţă dură?
Epuizare până la demenţă,
Paralizată-n eleganta somnolenţă.

Băteam
    În geam...
Ţipam în gura mare!
Şi aruncam cu însuşirile-n mirare...

Şi nu era deloc pe placul nopţii
Să vadă Luna-n bunăvoia sorţii.

PĂMÂNTENILOR

La noi nu este noapte-
Un Soare apune şi altul răsare.
Nimeni nu doarme.

Nu sunt ţări şi hotare,
Nu sunt legi şi alte interziceri,
Nu sunt armate, armamente,
Nu sunt războaie,
Nu sunt lideri, proroci, dictatori,
Filozofi, poeţi, artişti, politicieni,
Profesori, oameni de ştiinţă, jurnalişti etc.
Nu sunt limbi.
Comunicăm
Şi ne mişcăm
prin telepatie.

Nicio specie nu distruge alte specii-
Ne alimentăm din lumină şi căldură.

Nu este fidelitate si nu este trădare;
Nu sunt prieteni si nu sunt duşmani;
Nu este dragoste şi nu este ură;
Nu sunt laude sau reproşuri;
Nu sunt aşteptări şi dezamăgiri;
Nu există învinuiri;
Nu este bogăţie şi sărăcie;
Nu sunt criminali şi nu sunt judecăţi;
Nu este ceartă şi neînţelegere;
Nu este critică sau apreciere;
Nu sunt religii si nu sunt atei;
Nu există ceva necunoscut.

Cele mai plăcute clipe sunt naşterile:
Când te naşti şi când naşti;
Nu sunt femei şi bărbaţi;
Nu este sex;
Nu sunt familii şi nu sunt orfani -
Maturii au grijă de copii
Şi  copiii au grijă de maturi.
Nu sunt boli şi nu este luptă pentru a trăi...
Viaţa există în armonie cu ea însăşi.

Nu este moarte -
Este doar viaţă.

EXIL CERŞIT               

Stau cu mâna-ntinsă
La primul semafor:
Poate coboară în palma mea un nor,
Poate-mi claxonează ploaia
    Cu-o exagerare de noroi în cauciucuri,
Poate soarta îmi topeşte fulgii
Cu lumina zdrenţuroasă
Din scrumiera plină cu nestinse mucuri...

Stau şi suflu-n palme...
O căldură suflu-n geamul îngheţat din cer,
Torturând urcuşuri reflectate sadic
În al meu şi-al tău mister...
Asfinţitul crâncen de priviri
Demult ne-a condamnat...
Stau înfipt în gândul existenţei
        Şi în jale îmbrăcat...

Toată această zloată pe-a mea faţă
            Radiază-un mit
Şi grăbită îmi serveşte timpul meu
        Încă din creşă,
Jăcmănindu-mi tot nevralgicul subit,
Complezent şi apriori nedorit.

Stau şi urmăresc, zâmbesc,
Cum lumea beată criţă
    Suflă-n roşul semafor...
Da...
Învingător şi cerşetor -
    Măreaţă umilinţă...




CINIC

Este cinic să divorţezi de dragoste
Şi s-o exilezi departe de lumină
Pentru a-ţi regăsi confortul rătăcirilor
În întuneric...
Este cinic să forţezi inima
Să pulseze minciună în artere
Pentru a-ţi umple capilarele cu ceaţă
            Şi gheaţă...
Este cinic să vomiţi peste lumină
Şi să îneci privirea adevărului în propria-ţi greaţă
Pentru a orbi zilele şi nopţile multor rugăciuni
Şi speranţe...
Este cinic să te scalzi în latrina asta monstruoasă
Şi să crezi că eşti al timpului stăpân...
            Păgân,
De altfel, în Universul existenţei...
Lumina e mai puternică
Şi te va spăla de întuneric,
Şi te va dezbrăca de minciună...
Şi-ţi va aduce în faţă oglinda adevărului
Să te topească cu tot
            Ce este cinic...