Ion Țoanță – “Echinocțiu fragil- Editura „Singur” 2015

Am certitudinea că la naștere, fiecare primim pe lângă Îngerul păzitor și un Spirit creator. Purtăm cu noi acel talant primit întru împlinirea menirii ce ne-a fost dată pe acest Pământ și anume aceea de a deveni nemuritori asemenea Lui, celui Nemuritor.

Fără dor și poate, Ion Țoanță a fost înzestrat cu darul scrierii în versuri. Izvorul din care își adapă înspirația este eterna, fascinanta şi minunata dragoste pentru femeia ce face să se miște roata lumii.

Cel de-a doilea volum de autor al poetului mai sus amintit poartă numele

Echinocțiu fragil” şi a apărut anul acesta la prestigioasa editură “Singur” din Târgoviște.

Cuvântul înainte spre o metaforică pornire” scris chiar de autorul volumului este doar o aparentă explicitare a continuării demersului poetic început cu „Templul Devenirii Noastre”, volum de debut. Mai degrabă o invitație de a pătrunde în universul său poetic plin de iubire, această pagină de proză ne demonstrează că poezia și proza pot merge împreună și pot trece dintr-una în alta fără nici un efort atunci când autorul e plin de har creator.

Dar să intrăm fără teamă (ne este permis) în intimitatea trăirilor afective ale poetului ale cărui sentimente au culoarea, temperatura și consistența anotimpurilor dar și a timpurilor ce tot vin și se tot duc. Între un echinocțiu și un solstițiu iubirea este mereu aceeași fără timp, fără loc și fără astâmpăr.

Primăvara timpurie aduce mereu speranțe chiar și în tomnatecul anotimp din a doua jumătatea vieții. Mereu căutând dar și găsind iubiriea, poetul Ion Țoanță se mișcă în voie printre metafore, sensuri și subtilități, topind cu iubirea-i mereu vie zăpezile indiferenței ce tinde să acopere tot ce-i frumos în om. Pe poet în recunoști în fiecare poem, îi redescoperi altă și altă cută a sufletului de veșnic lucrător al iubirii ca formă supremă de înălțare desupra cenușiului cotidian

În poezia lui Ion Țoanță, iubirea este omniprezentă, aproape mereu împlinită . Prin ger, zăpezi, prin arșiță și prin ploile tomnatece iubirea plutește liberă, fără opreliști, fără inhibiții așa după cum ne sugerează și imaginea copertei I a cărții în discuție. Nu am găsit nici o urmă de pesimism și nici vreo suferință determinată de vreo iubire ce nu se vrea consumată. Este motivul pentru care aș afirma că poeziile din acest volum sunt o biruință a vieții asupra nevieții și a iubirii asupra indiferenței.

Și Dumnezeu a creat femeia”, atât de unică, fiecare în felul ei, cum sunt florile câmpului vara, încât este greu să te oprești la una singură. Astfel, precum albina ce culege nectarul din toate florile si poetul o

înmănunchează într-un minunat buchet pe Eva cea dintr-“un paradis provizoriu”, pe Ana pe care “ar zidi-o în ziduri năruite ca meșterul Manole”, pe Adela maculată -n “imaculate zăpezi”, dar și pe Alicesimțindu-se iubită„ pe Diana ce „croșetează vise”, Dida cu “zâmbetul ...rază de soare”, Doinade la Doine, de la Doine”, Cameliaefemeră, inaccesibilă ca un fir de păpădie”, Elisabetaînmiresată ca roua lui april”, Emilia, Elvira, Gisela, pe Kati din “vremea rok and roll-ului”, precum și pe Lucia, Magdalena, Malvina, Mihaela, Mirela, Nadia, Olga, Penelopa, Simona ori Teodora. Nu le uită nici pe Valentina, Vera, Viviana femei deopotrivă rupte din “tabloul grigorescian” iubite, dorite ori visate în nopți și zile, în primăveri, veri, toamne și ierni.

Poetul este discret, iubirea este aproape heruvinică iar dorința carnală se lasă discret subînțeleasă în versurile pline de sensibilitate, situată undeva la granița dintre teluric și astral. Aceste poeme ce au ca titluri nume de femeie mi-au creat senzația că pot pătrunde pe o poartă imaginară în lumea intimă a iubirii masculine pe care nu am înțeles-o niciodată, o portă spre lumea îngerilor ce musai trebuie să aibă chipuri si trupuri de femeie.

Partea a doua a volumului ce poartă titlul „Echinocțiu fragil”, oferă poetului dar și cititorului spațiul de preumblare din anotimpurile firii, în anotimpurile iubirii spre anotimpurile devenirii.

Adeseori zăpezile din martie sunt obositoare, alteori anotimpurile amare, vara devine prea fierbinte pentru a coace „pâinea cea de toate zilele”. În luna lui Brumar „Fantezii autumnale”, „mi se face de poezie”, ( „Nervi de brumar”)iar în timp ce „îngerii stau liniștiti la o șeptică” Brumarul e sentimental( „Brumar sentimental”). E timpul când „e prea multă liniște” iar „sentimentele s-au răcit de ceva vreme”. Cât despre iarnă, „e nașpa” deoarece poetul e lefter,” iar n-am nici măcar de-o bere”, ( „Nașpa e iarna”).

Om cu cu bun simț, trăitor al acestor vremuri ciudate cu unele neîmpliniri, cu visuri nerealizate, cu datorii materiale și spirituale, incertitudini și multe întrebări, poetul rămâne optimist având totuși o revoltă interioară înăbușită care va erupe sunt aproape sigură într-un viitor volum de poezie!

Cu suflet de copil răsfățat” (”Mi-e dor de mine) este totuși bărbat împlinit, cu multe iubiri împărtășite, cele mai multe consumate cu acea bucurie infantilă, a celui ce manacă în taină bomboanele luate pe furis din galantarul cu multe și felurite bunătăți, al vieții.

„Cruciada îngerilor” este cea de-a treia parte a volumului și ultima. E o poezie puțin mai trista, atinsă de o boare de pesimism determinat se pare de lipsa de veridicitatea a unor iubiri ce par profunde doar la prima vedere. Poetul a intrat deja într-o fază de căutare a absolutului, sătul se pare de frivolitatea ofertei cotidiene mulțumitoare cândva. El devine conștient într-o oarecare măsură de nimicnicia vieții, de decăderea sa, de nivelul spiritual scăzut la care se află. „Mă preumblu/ prin pădurea păcatelor

Fără a avea nimic senzațional, poezia poetului Ion Țoanță îl individualizează prin conținutul său, prin modul de exprimare lirică a sentimnetului pur oamenesc, iubirea pentru femeie.

În ultimele poezii, influenţat de o poezie religioasă de bună calitate, ori de oarecare trezire a misticului, el încearcă a face un soi de târg cu îngerii în scopul netezirii drumului spre cele înalte. De fapt nici nu este foarte interesat de aceasta( „Aripi de înger”), dovadă fiind faptul că aripile și le-ar dori doar pentru a zbura nu spre Dumnezeu ci “spre iubita-mi/ rătăcită printre constelații” pentru a ne scrie o „istorie universală de amor fără frontiere”.

Adusă la rangul de religie , aș spune, iubirea în poezia lui Ion Țoanță scuză totul, iartă totul, chiar și păcatul de a fi căzut în ispita acelor ”dulci păcate”.

O poezie plăcută, cu metafore surprinzătoare, acesibilă dar cu unele subtilități, este închinată eternului, fascinantului și veșnicului feminin. Ea este actuală precum iubirea însăși e veșnic valabilă și nu ține cont de ani, de timpuri ori de alte îngrădiri.

Cu poezia „Mă iartă Doamne” , poetul ne declară răspicat că este un bun cetățean și un bun creștin dar s-a cam săturat de vremurile acestea când toți analfabeții ce ne controlează destinele/ în numele/ unor diplome cumpărate / pe bani murdari/”.

În acest volum de poezie citit cu interes, așa cum citesc orice carte primită de la prietenii mei, am descoperit un poet autentic, căruia îi prevăd un loc de seamă printre poeții contemporani. Pentru mine însă se naște o tardivă întrebare Cine îl va înaripa până la urmă pe acest poet, femeia sau credința? Să stăm deci răbdători, „În așteptarea celei ce mă înaripează

A citit și comentat cu drag la cererea poetului Ion Țoanță, Dorina Stoica