Elisabeta ScurtuUltima dorință

Aș vrea să fiu un vânt și-un ger năprasnic
să-ți arunc pălăria de pe cap,
să mă pot juca în tihnă
cu părul tău brumat
ca iarba toamna.
Să-ți ating fruntea, pleoapele, obrajii,
să-ți mușc buzele până la sânge
și tu să nu poți să te opui,
să te sărut, să-ți las semne pe gât
și tu nici măcar să nu bagi de seamă
apoi, să mă vâr pe sub hainele tale,


să-ți simt mirosul pielii
să te cuprind ca o boală
tu să te simți neputincios,
să tremuri,
să nu-nțelegi nimic din ce ți se întâmplă
pentru ca în sfârșit
să te abandonezi în brațele mele.

Obsesie

Nu mă satur să-ți privesc chipul în fiecare zi.
Dau „zoom” pe fotografia ta și analizez în detaliu
fiecare cută a frunții,
ridurile din jurul ochilor,
părul cărunt,
dinții ușor îngălbeniți
și mi se pare că
așa frumos n-ai mai fost niciodată.
În nebunia mea, am călcat a doua poruncă,
ți-am cioplit chipul,
ți-am zidit altare
și pe ele aduc zilnic ofrande,
jertfe și arderi de tot.
Ți-am devenit atât de credincioasă
încât canoanele creștine mă declară păgână,
dar ce știu ele despre patimă?!
Ți-aș spune toate aceste trăiri
prin sărutări și dezmierdări
în băi calde peste care să presar petale de trandafir
stropite cu uleiuri parfumate,
dar știu că vei fi indiferent.
Tu ești zeu,
iar astăzi zeii nu semai îndrăgostesc de fetele pământenilor
ca pe vremea grecilor antici.






Unui poet (ne)cunoscut

Te scoli de dimineață,
înainte de revărsatul zorilor
și-ți faci o cafea slabă,
ca nu cumva să-ți urce tensiunea prea mult.
În timp ce pui obișnuita linguriță de zahăr,
verși un sfert pe masă
și-ți spui...ce cruntă soartă!
Apoi te așezi la masa de scris și-ncepi
să aduci sfârșitul lumii mult mai aproape decât aztecii,
să-ți ascuți pixul mai ceva decât o sabie
să judeci toate netrebniciile lumii.
Plângi tuturor de milă,
și în final chiar și ție,
Urli de parcă ai purta durerea lumii-ntregi,
de parcă ți-ai pierdut părinții din pruncie,
ori ți-ai băut zilnic lacrimile de sete
și-n loc de pernă ai avut o piatră căpătâi.
Și mulți citindu-ți răvașele vor judeca:
ce om sfânt și chinuit,
ce suflet pătimaș!
Și nimeni nu va ști că tot ce-ai pierdut pe lumea asta
a fost un sfert de linguriță de zahăr.

Fostului

Dacă ar fi să mă nasc a doua oară
aș prefera să mă nasc mult mai devreme,
prin anii ’60.
Desigur, aș prinde comunismul,
aș trăi fără telefon mobil,
aș merge la școală-n uniformă
și-aș fi un brav pionier.
Poate aș scrie ode partidului
și tovarășului Ceaușescu,
dar dacă n-aș muri de foame
ori la revoluție
aș avea șansa să trăiesc
în aceeași vreme
cu prima mea mare iubire,
iar asta le întrece pe toate.
Și n-ar mai fi  situația în care
el așteaptă să iasă-n pensie,
iar eu să mă mărit.


Țara mea perfectă

Mi-așa lehamite de oameni că uneori
m-aș înhăita cu lupii
și-aș pleca departe
și împreună cu ei mi-aș face
o țară perfectă.

O țară fără politicieni care se cocoțează în funcții
și rânjesc la televizor de parcă fiecare din ei e Mesia,
și-apoi în culise fură alături de tâlharul,
pe care-l dezaprobă și-l condamnă
cu cele mai grele cuvinte.
O țară fără patrioți care nu înțeleg că
patriotismul înseamnă iubire,
iubire față de semenii cu care împarți aceeași patrie
chiar dacă vorbesc altă limbă,
au altă culoare a pielii,
au o altă religie,
alt mod de gândire.
Patria nu înseamnă teritoriu,
patria înseamnă oameni.
O țară fără creștini care se bat cu cărămida în piept
și predică în megafoane despre iubire
în timp ce-l calcă pe sărac pe mână,
și alungă câinele care-i miroase sacoșa
ca nu cumva să-i ia un colț de pâine.
O țară fără mame care au mai multă grijă de o pisică
decât de un copil abandonat
(lăsați copiii să aibă grijă de pisici!).
O țară în care să fii bolnav să nu însemne
că ești netrebuincios și că singurul bine
pe care îl mai poți face planetei, e să mori.
O țară în care banii să nu poată cumpăra dreptatea.
O țară în care diploma să însemne că ai învățat ceva,
nicidecum că ai plătit câtva.
O țară în care valoarea unui om să nu se măsoare
după câte proprietăți are, ci după câtă bunătate are.
O țară în care șmecheria, obrăznicia, tupeul
e condamnat și nu ridicat la rangul de virtute.

Mi-așa lehamite de oameni că uneori
m-aș înhăita cu lupii
și-aș pleca departe
și împreună cu ei mi-aș face
o țară perfectă.


Epitaf pe mormântul meu

O tu, moarte, somn liniștit și lung
puteai să mai întârzii
aș mai fi rezistat
o vreme
agitației lumii



Pregătire pentru somnul de dincolo (I)

Doamne, sper că mi-ai pregătit patul cel de aur
cald și moale,
cu salteaua de apă.
Sper că ai pregătit și lenjeriile scumpe
cusute cu fir de borangic
și baldachinul de purpură
cum nici Cezar n-a avut.
Sper că ai pregătit și ambianța,
muzica liniștită
foșnetul de frunze,
cântul de greieri
și-o adiere ușoară, ca de ploaie...
iar dacă nu le-ai pregătit, atunci
să nu mă chemi încă.
Și-apoi Doamne,
știi că nu-mi place să dorm singură,
când va sosi ceasul, să-l aduci și pe el...


Dumnezeu după măsura omului

L-am închis pe Dumnezeu într-o biserică
cum închidem o pasăre într-o colivie,
îl înțelegem după normele unei religii,
îl definim după un cult
îl adorăm pentru ce ne place
îl facem răspunzător pentru ce nu înțelegem
îl condamnăm pentru ce nu ne convine.

Ori, dacă nu avem un Dumnezeu mare,
e pentru că noi avem nevoie
să fie mic, limitat
și la îndemâna noastră.

Pe Dumnezeul meu nici Universul nu-l cuprinde,
când galaxiile i se par mici și strâmte
ca să le lărgească suflă în ele,
creând găurile negre...
când nemărginirea nu-L încape,
își întinde brațele
și alte galaxii iau ființă
alte căi lactee se nasc,
iar planetele și astrele gravitează în jurul său
ca niște licurici.
El se bucură de creația sa
o găsește perfectă
zâmbește mulțumit,
iar când se așează pe tronul său cosmic
să se odinească
își aduce pământul mai aproape
ca să-și așeze tălpile picioarelor.



Pregătire pentru somnul de dincolo (II)

Doamne,
dă drumul la căldură în rai
șterge praful,
deschide ferestrele să se aerisească
așterne covoarele moi
să nu-mi fie rece la picioare
și pe toți pereții cei goi
atârnă tablouri frumoase.
Pune-i pe îngeri să cânte Bach
Mozart, Wagner și doine
Ca să-mi fie Doamne,
 raiul cel înfrigurat
o casă primitoare
și-un alin
pentru sufletul meu împovărat.
și Doamne, să-mi pui multe rafturi
că-mi aduc niște cărți
și noptiere să-mi pui
să le umplu de poze.

Și Doamne, deschide porțile larg
să nu mă izbesc de ceva
că vin cu viteză!


Fericirea mea

Fericirea e atunci când Petra mă așteaptă în ușă să mă întorc acasă.
Când mă vede, mi se aruncă la gât,
mă cuprinde,
mă pupă pe amândoi obraji
apoi mă întreabă
privindu-mă fix în ochi: azi ce mi-ai adus bun?

Fericirea e când scot din geantă unicornul pe care și-l dorea.
Ea îl ia încântată, îi perie coama cu degețelele
se uită la copite
îi mângâie aripile
și-l aruncă spre tavan
iar când jucăria cade,
mă ceartă ca o profesoară: de ce nu știe să zboare?

Fericirea e când ridic jucăria să pregătesc fetița pentru prima lecție de viață
-anume, că totul se învață-
și încep simulând întreceri cu zmeii peste mobila din casă
pe lângă soarele-bec
și luna-lustră,
iar când lecția se termină
Petra -marea dresoare-
e hotărâtă: mamă, să-l învățăm și pe bunicul să zboare!



Cele trei vârste psihologice

Copii fiind ne-nspăimântăm de întuneric,
tresărim la orice zgomot care nu ne amintește de mama sau tata,
plângem în nesiguranță,
tremurăm văzând o pânză de păianjen,
o albină zburând spre noi,
o pasăre lovindu-se de fereastră.
Apoi creștem și la maturitate ne credem viteji.
Credem că putem escalada oricând Everestul,
deși n-o facem pentru că e un lucru prea neînsemnat.
Ne credem mai înțelepți decât Confucius,
mai buni decât samariteanul milos,
mai norocoși decât supraviețuitorii Titanicului,
dar totuși, crescând ne cresc și fricile.
Ne temem de facturi, de înarmarea nucleară,
de un al treilea război mondial,
de gărurile negre din univers și poate, eventual,
după ce-am trecut printr-un divorț, ne temem și de iubire.
La bătrânețe o luăm de la început și ne temem de toate.
De întuneric, pentru că ne scade vederea,
plângem de dorul copiilor și nepoților,
jelim morții plecați înaintea noastră,
tremurăm din cauza Parkinsonului.
Dar, din toate, cel mai tare ne e frică de moarte.

Ce bine ar fi dacă, fiind copii, am iubi și întunericul,
(pentru că e doar o altă față a luminii)
am râde de nesiguranță,
 pentru că ea aduce întotdeauna situații inedite,
și am lua viața cu tot are ea de oferit,
 fără să le punem în cumpănă ca bun sau rău.
Apoi, când ne vom apropia de moarte,
 să fim optimiști, precum călătorul trudit
care intră pe porțile albe într-o altă cetate.