rcDelia Owens, autoarea romanului, și-a obținut licența în zoologie la Universitatea din Georgia și doctoratul în etologie la Universitatea din California. De regulă nu încep cu parcursul profesional al autorului, însă aici cred că e important să știm înspre ce zonă se duce romanul.
Acolo unde cântă racii este expresia pe care noi, românii, am putea-o înlocui cu ușurință cu “Unde a înțărcat mutul iapa“ sau “La sfântu - așteaptă“. E drept că la noi se simte și nota umoristică atât de simplu asezonată în toate expresiile românești, însă, în fapt, exprimă același lucru – un loc în depărtare, pe care nu îl poți cuprinde cu ochii. Un loc de care toată lumea știe, dar nu a ajuns niciodată la el. Locul în care piciorul uman nu și-a făcut încă simțită prezența, dar cu toate acestea, este menționat de fiecare dată când vrem să facem referire la un spațiu îndepărtat.
Bun, acum că am elucidat misterul titlului, să mai răsfoim o pagină în minunata lume a Kiei – o copilă al cărei parcurs este prezentat minuțios în carte. Crâmpeiele de la începutul cărții ne anunță că aceasta nu va fi doar povestea unei femei care a supraviețuit în mlaștină, pentru că și flora și fauna se vor împleti tandru printre poveștile de supraviețuire, dragoste și mister: “Balta nu e o mocirlă. Balta e un spațiu al luminii, unde iarba crește din apă, iar apa curge către cer. Pârâiașe leneșe hălăduiesc în voie, purtând cu ele către mare globul soarelui, iar păsările cu picioroange se înalță cu neașteptată grație – de parcă n-ar fi alcătuite pentru zbor – în zarva asurzitoare a gâștelor albe.”


Din punctul meu de vedere, avem de-a face cu două romane: în primul roman ne bucurăm de descrieri detaliate ale păsărilor și plantelor din zona Carolinei de Nord, nu de puține ori aceste descrieri căpătând o formă aproape poetică. Cu fiecare capitol, aflăm mai multe detalii despre pescăruși, broaște, gâște, vulturi cu pene lucioase, firul ierbii și constituția scoicilor. Aceste descrieri îmi amintesc de Calistrat Hogaș – cine nu își amintește de povestirile lui despre natură, în care te pierdeai citind despre piscurile munților semeți și râuri învolburate? Natura e prezentă în fiecare pagină a cărții, în toate formele ei.
    Al doilea roman pe care l-am găsit aici spune povestea Kiei Clark – o tânără a cărei soartă a fost dintotdeauna legată de mlaștină. Născută în inima naturii, într-o baracă improvizată, Kia se luptă cu abandonul încă de la primele capitole. Rămasă singură, reușește să supraviețuiască, dar și să descopere iubirea. Pentru iubitorii de romane polițiste și mister, avem și o crimă, anunțată încă de la prima pagină a romanului. Pe parcursul inșiruirii evenimentelor din viața ei, investigarea crimei se face în paralel, într-un univers inițial îndepărtat (crima avusese loc în 1969), care se apropie dureros cu fiecare apus de soare de care se bucură tânăra, în timp ce hrănește pescărușii.
Suntem în anii 60’, în Carolina de Nord – negrii sunt discriminați fățiș, iar femeile nu au încă drepturi depline.  Tangențial, și aceste subiecte sunt atinse parcă natural, fără a încerca să insiste asupra nedreptăților vremii.
Cartea are 380 de pagini, iar în ceea ce privește ușurința de lecturare, simt că autoarea a lansat o momeală cititorului – dacă reziști primele o sută de pagini, promit că vei fi surprins și nu vei mai lăsa cartea din mână. Este o tehnică pe care am întâlnit-o la foarte mulți autori, de aceea nu mă grăbesc să trag concluzii după prima sută de pagini. Primele capitole ne ademenesc în mlaștină, ne ajută să o cunoaștem mai bine pe Kia, dar acțiunea parcă stă suspendată, așteptând. Dacă ar fi fost un film, l-aș fi numit slow-burner.
Dacă o să vă placă acest roman, vă mai recomand Ultimul Vals al Matildei, de Tamara Mckinley. Povestea este pe alocuri similară, diferă peisajul (acțiunea se petrece într-o fermă din Australia), însă încărcătura emoțională este cel puțin la fel de puternică.
Spor la citit!