farame                            O frunză bătută de vânt, o fărâmă de dumnezeire e viața omului. Trăim clipe, momente, tresăriri și renunțări într-un dans absurd al unei perpetue lupte. Îmbrăcați în har divin, unii semeni reușesc să transpună în versuri părticele din sufletul lor. Asta face și Teodora Chiric Butuc, dezvăluindu-și trăirile, emoțiile și sentimentele într-un lirism dinamic, războinic chiar, în volumul „ Fărâme de dor”, apărut în 2018 la Editura „Ecreator”, din Baia Mare. Respectând valorile, bunul simț, educația strânsă de-a lungul timpului, autoarea ne oferă o paletă de poezii de dragoste, o dragoste ce înnobilează și dă viață și îndemn în a-i da slavă lui Dumnezeu, în așa fel încât să fie „Precum în cer și pe pământ”. Nihil sine Deo! Pledând pentru valori reale, autoarea dă slavă lui Dumnezeu în majoritatea poeziilor, bucurându-se de fiecare clipă și de frumusețea oferită simțurilor sale: „Îți mulțumesc pentru toate / Dumnezeule Bun și Sfânt / Tu, care m-ai scos din moarte, / De-atâtea ori pe-acest pământ!” Teodora Chiric Butuc este o apărătoare a integrității, a sentimentelor pure, curate, nelăsând răul să pătrundă în suflete: „Există o mare minune-n lumea asta / Care repară absolut totul, / În toată existențialitatea / De pe tot mapamondul / Aceasta e numai Iubirea / Cea dătătoare de viață, / Din care însăși fericirea / Își soarbe a ei dulceață / Nimic în toate nu au valoare / fără picătura acestei măreții, / Oricât ne-ar fi strădania de mare / Fără ea totul ar fi pustiu” (De unde vine?). Trăind sub auspiciile iubirii și pentru aceasta autoarea acestui volum își dedică tot sufletul luminii.

După cum spunea Sfântul Apostol Pavel „dar dacă dragoste nu am, nimic nu sunt”, așa și cel care creează trebuie să aibă dorința continuă de lumină („Iubirea, ea dă strălucire / Oricărui lucru de pe pământ, / Căci de la Dumnezeu Ea vine / Prin harulu Duhului Cel Sfânt / Și soare e cu Ea în toate / Eternă frumusețe. Fericire, / Parfumul florilor înmiresmate, / Căci Însuși Dumnezeu este Iubire!”) Sigur că acesta este motivul dorinței de dragoste, pentru că El ne-a dat acest imbold. Plenitudinea sufletului său de femeie se revarsă și asupra semenilor săi. Sunt evocate figurile părinților săi, ale rudelor, prietenilor, familiei și ale omului iubit. Teodora Chiric Butuc nu a uitat nici de dragostea de țară, de tradiții și obiceiuri, de frumoasele sărbători care încununează sufletul românului adevărat („La mulți ani, România!”, „Va rămâne un loc sacru”, „În cercul de lumină”, „Bucură o lume toată”, „Se-apleacă cerul și plânge”, ș. a). O poezie sensibilă îi dedică „scumpei mele nepoțele, Maria- Diana” în poezia „Micuța mea prințesă”. Soție, mamă, bunică, un om integru, poeta este apărătoarea tuturor lucrurilor bune într-o lume strâmbă, incapabilă de a primi frumosul. Durerea răutății unora dintre semenii noștri, a urii, a neînțelegerilor este aspru pusă la zid de această militantă pentru bine, pace, liniște și iubire. Lumea ei interioară este o lume concentrică circulară, în care păstrează comori nebănuite, ivite de sub pana sa îndrăzneață. „Îmblânzește, Doamne, fiara / Cea mai rea ce este omul, / Deschide-i, Doamne, cărarea / Și-amintește-i ce-i Supremul // Căci frunză și floare este / Ce se trece ușor pe pământ / Veșnicia nu-i doar o poveste / E lucrul cel mai mare și Sfânt” (Lacrimi în rugă) sau „De nu ar mai fi ura / Frumoasă ar fi lumea / Ca cerul cel senin / Și floarea cea de crin /.../ Tu, pământene bun / Tu, lasă-te acum / Din ura asta grea / Și ia tu altceva / Iubirea necondiționată / Și fi-va-ți a ta soartă / Salvată de la greu / Prin Bunul Dumnezeu!” (De nu ar mai fi ura). Ura, răutatea, necredința obstrucționează sufletele, le otrăvește, vânzându-le necurăției. Cititorul poate trage învățăminte din poezia Teodorei Chiric Butuc, ea luându-și în serios rolul de apărător al valorilor cât și de aducator al acestora. Cultivând cu precădere o poezie în vers clasic, versurile sale sunt puternice, cu ecouri în sufletele lectorilor săi, imprimându-le acestora trăirile sale și îndemnându-i să trăiască cinstit și în spiritul Cuvântului. Autoarea priveste viața în ansamblul ei, identificându-se cu frumosul din ea: „Când într-o zi / eu voi pleca / tu să mă cauți / în acea picătură de frumos / din tot și din toate / ce îți văd ochii/ în care / viața mea toată / am alergat / să o descopăr / să-i admir / splendoarea / și să o dăruiesc / semenilor mei / necondiționat / cât m-au ținut puterile / ca pe un fir / de Lumină / ce mă va însoți / cu siguranță / în veșnicie! / Ce miracol Sfânt / Ești tu, Viață!” (Când într-o zi). Găsindu-și drumul în iubire, Teodora Chiric Butuc simte fiorul Luminii străbătându-i ființa și pana cu care scrie. Astfel ea devine o rază, ruptă din Cuvânt, o „fărâmă de dor”, demnă de urmat. Și așa cum spuneam într-un poem de-al meu, „Luminează, Poetule”: Luminează, Poetule, / Ca un fulger prin norii ciudați / Ca o rază prin muguri mirați, / Luminează, Poetule!, îndemnul meu e să continui să luminezi, Teodora Chiric Butuc!