andreicaNu ştiam dacă e bine sau rău, dacă înbătrâneam, şi dacă noile reguli ce ni se impuneau erau bune, sau am fi preferat zilnic să mergem la bunica în casă să ne luăm porţia de păine stropită cu oloi şi un pic de sare după vreme pentru că uneori era mălai cu lecvar sau bucăţi de plăcintă cu lobodă şi alte invenţii ale bunicii pentru că părinţii în veci nu erau acasă, erau tot timpul la lucru, ba în stânga, ba în dreapta, lucrul era diferit după cum era vremea, ba cu ploi, ba cu soare, ba cu frig şi nămeşi, ba cu soare şi călduri toropitoare şi cu furtuni de aruncai sepele de pe umăr să nu fii trăznit. Noi cei mici, că acasă eram eu cu văru meu crescuţi într-un leagăn şi eran nedespărţiţi mereu şi când mergeam de afară de la preocupările noastre mereu în iniţiativă prin curte, pe râturi, prin fânaţe de nu ne vedeam la înălţimea pe care o aveam, mereu prindeam fluturi, mereu construiam căruţe, aşa ziceam noi şi mai făceam şi câte un lucru bun duceam câte un braţ de lemne în casă pentru o mică recompensă, de să fim şi noi de folos, să fim iubiţi şi lăudaţi, aşa ajungeam mai întotdeauna la bunica în casă, mai mult în fugă că eram totdeauna grăbiţi, să ne umple mâinile cu ce era anume pregătit pentru foamea noastră care totdeauna nu avea timp de aşteptat. Luam porţia fără pic de moft şi fericiţi la fugă unde ne aşteptau lucrurile, sarcinile, copii din vecini şi continuam baba oarba, tupu, untuţu, prinderea de peşti din vale sau scăldatul în mult iubitele noastre băltoace din cursul văii, ba mereu făceam gaturi să oprim apa pentru vreme de secetă, ce luptă dădean noi cu apele, noroiul şi nuielele culese şi transportate la locul faptei de eram mai răi ca un muşuroi de furnici.

Sigur că în atenţa noastră era permanent şi lupta cu buzgoii şi albinele ce ne zbenguiau pe la urechi, cu şerpii de apă şi de vale ce ne distrăgeau  de la muncă, ba mai trebuia să mai înmormântăm nişte pisici şi câini care îi găseam morţi pe lângă vale, că de, să se bucure şi ei de o procesiune religioasă cu steaguri şi repertoriu ştiut de noi de la biserică şi de la părinţi din vremuri de răstrişte, închisori şi războaie, ce ştiam noi că ele mai există şi că sătenii încă îşi mai aşteptau fii, soţii să se întoarcă din război şi mai aşteptau seara cu lampa arinsă până târziu că doar vor apărea la miez de noapte sau poate amiez de zi să le apară în prag sau la mejdă de hotar odihnindu-se şi bucurându-se că mai văd satul drag şi pământul natal. În sat erau mare forfotă la fiecare mic eveniment ce se derula în viaţa mereu surprinzătoare. Noi cei mici mai gândeam şi noi la astea doar când eram puşi în gardă de părinţi şi mai ales seara când ne trânteau în coliba făcută deasupra patului şi ca să fim cuminţi ne speriau cu duba neagră, că noaptea vine duba neagră pe uliţă şi prinde oameni şi copii şi că cineva ar face săpun din ei, sperietori ce depindeau de momentul de nervozitate a maicilor care şi ele erau în o permanentă grijă a zilei de mâine, nu aveau timp să ne cocoloşească  nici măcar să ne mădărească.  Doar în timp de boală, rujeolă, râie, temperatură de răceală îşi mai făceau timp de noi. Restul liber la viaţă pe care noi o savuram încă de la primele raze ale soarelui ce pătrundea pe frestrele mici ale casei şi ne trezeam singuri în casă, ceilalţi părăsise interiorul pentru ca nouă să ne fie bine, dacă hrana noastră şi îmbrăcămintea de atunci însemna ceva bine.  Cămaşa lungă până la tălpi din pânză de cânepă ne adula corpul care se obişnuise cu ea fără a crede că poate exista ceva mai bun. Peste ea curgeau ploile peste ea băteau vânturile şi căldurile, peste ea curgea zeama din blid, uleiurile şi unsorile că trebuie să recunosc că mâncam şi pâine cu unsoare când nu mai aveam ulei sau lecvar. Erau vremuri bune ne spuneau părinţii, pentru că în timpul ungariei ne-au crescut cu mozoacă cu ţukor şi după război, cu tisăliţă, zeamă de prune uscate, cu tocană cu moare de cureti şi alte invenţii că nu era nici mălai nici păine în nu demult ani de foamete şi secetă. Trecusem peste astea nu ştiu cum probabil cu umbra tufelor, că părinţii pentru a ne mai alăpta puţin ne duceau cu ei la câmp şi ne aşezau la umbra unui spin cu vreo mozoacă în gură şi acolo plângeam noi cât am vrut şi puteam cânta cât am vrut, doar umbra era supravieţuirea noastră, numai la auzitul clopotului de amiază aveam parte de alinarea părinţilor. Aşa că atunci când zburdam prin fânaţe şi văi prinsem raiul cu de toate, lumini, fulgere,  ploi, fluturi, macrici care era deliciul nostru pe râturi, ne dădeam la întrecere care găseşte macrici mai frumos, mai tânăr, mai hrănitor.  Acasă ne întorcean cu câte un buchet de flori de fân şi bunica era bucuroasă că făceam şi noi un lucru frumos pe lângă săpatul în grădina din faţa casei unde aveam adică şi noi cele mai frumoase flori din lume pentru că erau a noastre. Acum ne aflam prinşi în primul an de grădiniţă. Învăţătorul Mirilă ne deranjase copilăria şi a venit acasă la părinţi că trebuie să megem la grădiniţă că aşa e programul guvernului Petru Groza ca toţi copii de la o anumită vârstă să fie chemaţi la grădiniţă pe timpul verii, pentru ce nu ştiam nici noi nici părinţii doar că aşa e rânduiala. Părinţii au primit sarcina să ducă de acasă un pat, un solmojac umplut cu paie şi pus de aşternut, un lipideu curat tot din pânză, pernă, dricar din cele mai nune şi curate. Zis şi făcut, părinţii sau conformat, încă sau bucurat că scapă de noi, au dus cele de trebuinţă la şcoală pentru amenajarea sălii de dormitor, pentru că grădiniţa trebuia să fie  cu program prelungit de dimineaţa  până seara cu activităţi speciale şi ore de somn la amiază. Aşa a fost recomandarea sau ordinul guvernului să fie şi la sate grădiniţă cu program zilnic, cu mâncare asigurată de guvern, cantină, personal plătit de guvern dar probabil tot din fonduri locale.  După terminarewa cursurilor la clasele de elevi ne-am trezit într-o dimineaţă de început de vară luaţi de mână cei doi crescuţi într-un leagăn şi duşi tot într-un pat într-o sală de clasă. Ni s-a explicat că ziua aici va fi locul vostru, unul să urcăm pe de o parte a patului, celălalt pe cealaltă parte a patului, uimiţi că acasă ne urcam în pat pe aceiaşi parte. Aici aveam două perne separate, dar tot într-un pat ca într-un leagăn nici aici nu am avut norocul la patul meu separat. Apoi am fost îndrumaţi spre sala de mese unde bucătăreasa şefă va fi noana Moari şi care va avea grijă de noi. Totul era în regulă mai mult ca acasă şi ne consideram şi noi acuma mari ba chiar importanţi ca grădinari. Cărţi nu am primit, făceam doar lucruri practice, dar când scăpam fugeam sau eram duşi în rând la masă şi apoi la dormitor. Uneori apucam la o mică libertate mai ales cei care eram mai harnici la mâncare, până mâncau ceilalţi, până învăţătorul deschidea dormitorul noi ne frecam bucile pe treptele şcolii unde am găsit noi un loc de durişat şi ne zburau ochii la pomii şi fructele din grădinile şcolii, care arătau destul de frumos şi de întreţinute. Învăţătorul pentru că învăţătorul ne dirija, soţia lui era educatoarea care ne învăţa lucruri practice, meşteşuguri, coinfecţii, cântece, mai mult că să fim mai ocupaţi şi educaţi. Ne supuneam, nu realizam de fapt ce se întâmplă cu noi, ce e cu programul nostru şi mai ales ce e cu libertzatea noastră. De fapt noi gândeam una, părinţii gândeau alta. Noi am realizat o ieşire în spaţiu, acolo eram copii din tot satul şi ne cunoşteam de aproape, părinţii ne pregăteau să ieşim de la sapă şi plug. Cele mai importante pentru noi erau orele de somn pe care aproape că nu le onoram niciodată deşi eram supravegheţi de la uşă de învăţător. E, până la urmă trebuia şi el să se acomodeze după noi. Fiind copii din tot satul, şi acolo ne simţeam noi mai liberi, mai în apele noastre, pe furiş depănam mai întotdeauna poveşti, întâmplări, fapte curioase pentru noi.  Asta  până noi am început ca în momentele libere de după mâncare să ne furişăn în grădina domnului şi mai ciupeam din fructele coapte la acea vreme de vară. Multe erau fructele şi de tot felul, careva dintre noi tot reuşea să păcălească vigilenţa învăţătorului şi înţelegerea noastră era că furatul se împărţea pentru toţi sau cât mai mulţi.  Pentru că supravegerea era strictă ascundeam fructele sub pernă sau chiar între solmojac şi scândurile patului până la momentul consumării de obicei când ne prefăceam adormiţi.   În văţătorul ştia el ceva din faptele noastre dar mă rog nu vroia nici el ceartă, vroia educaţie şi deschidea uşa exact când noi ronţăiam ascunşi sub dricar şi noi lăsam fructele speriaţi pe lângă noi, învăţătorul venea lua fructele şi le freca de nasul şi obrazul nostru în prefacerea noastră de somn liniştit de îţi venea să zici că nu vei mai face înveci fapta asta. Ori ai dormit ori nu ai dormit trezirea era la fel pentru toţi. Aşa s-a dus vara primei despărţiri de copilărie. Ne bucuram doar de primăveri, de toamne, de ierni, de sărbători, crezând că vom fi veşnici şi ce am pierdut vom mai retrăi în alte dăţi şi mai frumos. Vara următoare a fost la fel, am câştigat doar ieşirea în spaţiul satului meu cu jocurile şi cântecele de la grădiniţă şi generaţia mea şi cele din înaintea mea sau din urma mea. Am câştigat înregimentarea dar am pierdut copilăria fără progam, libertatea.  Acum uneori mă duce gândul la cele două frumuseţi.