Netăcerea sufletului

 

Flori de cântec, zori de viaţă nouă

Cer albastru-ngemănat cu stele

Ochi de soare în pălmi de rouă

Zbor înalt e a sufletului netăcere.

Stropi de strigăt şi oftat de aştrii

Lacrimi de petale dintr-un suflet viu

Mâini întinse către generaţii

Şi surâsuri dulci de heruvimi.

 

Netăcerea sufletului meu e caldă

Şi duioasă ca un izvor ce naşte din etern

Nu e glas de om cântat într-o surdină

Ci e glasul iubirii din Dumnezeu.

 

Am strâns flori de crini din suferinţă

Şi-am adunat buchete să le pun în prag

Celor ce se vor întoarce cu căinţă

La Creator unde-s chemaţi cu drag.

 

Înnoptare

 

 

Stropii zilei-s inundaţi de cei ai nopţii

Şi se-mbrăţişează de rămas bun

Se aşterne liniştea în şoapte

Şi în lume parcă toate se supun.

 

Fără nicio taină dezlegată

Seara vine ca o fată îndrăzneaţă

Chemând clipita înnoptată

La piept s-o ţină până dimineaţă.

 

Departe sunt rîsetele din câmpuri

Iar în livezi şi fluturii visează

Se lasă-ncet marama de surâsuri

Ale lunii ce tandru priveghează.

 

S-a dus o zi din calendarul lumii

Şi ne-nchinăm îngenuncheaţi smeriţi

De ne-a slăbit puterea credinţei şi-a iubirii

Adă, Doamne, zorii sfintei dimineţi.

 

Am prins

 

 

Am prins în mână mii de stele

Cu strălucirea lor diamantină

Şi-am dat făpturii lor incandescente

Tot dorul ce îl cântă o mandolină.

 

Am tresărit la strunele de astru

Îngenuncheat în faţa veşniciei

Înveşmântat-am sufletu-mi albastru

Cu-n vis ce arde-n mine ca şi o făclie.

 

Am ascultat cum murmură izvorul

În pacea unui minunat destin

Fără de vină curge şi curat în râul

Unde îmbrăţişat e pe deplin.

 

Ce netăcere lină are apa!

Ce tainic curge fără niciun gând!

Cu greu plăteşte sinele azi vama

Unei iubiri adevărate pe pământ!

 

Eternitatea

 

Am întrebat vântul de unde adie?

Pe tâmplă ca o mână infinită.

Îmi astâmpără clipa toridă a neputinţei

De a lupta împotriva oboselii sălăşluite

În ochii deschişi spre zare şi în mâinile

Care stau de strajă pe armele credinţei..

Şi a speranţei

Apărând fără preget dragostea.

Mi-a răspuns fără vorbă, doar cu trecerea lui:

Eternitatea.

 

Închinare

 

 

Voioasă îmi arde lumina în sfeşnic

Şi-n ea bucuria e trează

Iubirea cântă imnul cel veşnic

Şi inima mea priveghează.

 

De vorbă cu Tine, Isuse iubit,

Când stau smerit îngenuncheat

Simt că timpul în loc s-a oprit

Şi zgomotul lumii a încet.

 

 

Cântări măreţe mă copleşesc

Lacrimile sunt toate de fericire

Şi slovele ce le scriu şi rostesc

Sunt pline de Duh şi iubire.

 

 

Taină poetică

 

Zâmbet de stele ţesut cu petale

Şi şoapte de flori în ochi de bazalt

Ape adânci se revarsă-n cascade

Pe aripi de vultur cobor din înalt.

Raza de soare drumu-şi cunoaşte

Şi scrie cu mâna lumină şi cer

Vântul prin frunzele toate şopteşte

Şi lasă copacii tot mai stingheri.

Foşnet de paşi prin aer se aude

Clipa-i gătită cu brăţara de vreri

Dansează în sunete de alăute

Şi tainic mimează un altfel de ţel.

Totul pluteşte-ntr-o candidă taină

Stihuri zboară din priviri în priviri

Poezia e zâna cea diafană...

Ce poartă coroana eternei iubiri.

 

 

Laudă Creatorului

 

 

Se răsfaţă-n soare câmpul

Ca viteazul îndrăzneţ

Toată ziua are sânul

Plin de flori şi cântăreţi.

Fluturi îmbrăcaţi în frac

Cald dansează-n piruete

Având partenere-n dans

Cele mai frumoase fete.

Cântă-n ramuri păsărele

Flori cu pleoape de sidef

Şi cu gene de mătase

Invitate-s la concert.

Toate sunt în armonie

Bucuria-mbracă totul.

Natura cântă o simfonie

Lăudându-şi Ceatorul.

 

Ziua Limbii Române

 

Salbă din surâsuri făcutu-şi-a ziua

Pretutindeni în urmele ei a lăsat

Zâmbete-n florile toate din glasră

Şi-n ochii seninului imaculat.

Ziua aduce cu ea sărbătoarea

Şi bucuria neamului nost’ românesc

E ziua Limbii Române – comoara

Pe care românii mult o iubesc.

Plimbatu-şi-a palmele peste câmpie

Ziua crestele-nalte le-a mângâiat

Raza de soare îmbrăcată în ie

În limba română s-a revărsat.

Vântul adie mai româneşte

Ramuri recită doine străvechi

Râurile murmură-n taină frăţeşte

Iar frunzele-n hore voios se întrec.

Păsări măiastre îşi cântă iubirea

Pe ramuri din codrul cel secular

Limba română e însăşi vorbirea

Cea dulce a poporului meu milenar.

Ziua aduce cu ea sărbătoarea

Şi bucuria neamului nost’ românesc.

E ziua Limbii Române – comoara

Pe care românii mult o iubesc.

 

Izvoare senine

 

Îmi întind mâna spre cerul albastru

Şi sunt pe o stâncă aproape de el

Curajos ating chiar un astru

Şi parcă am ajuns în etern.

Când am lumina ce arde în tihnă

În voioşia lăsată de Domnul meu

Neprihănirea îmi e cunună

Prin harul lui Dumnezeu.

Creşte Iubirea ce-i sădită în mine

Inima-mi bate în ritmuri de cer

Cântări ţâşnesc ca izvoare senine

Spre slava lui Dumnezeu.

Tăcerea-i lăsată în urmă de lacrimi

Bucuria cu pacea formează orchestră

Sufletul-mi cântă alături de îngeri

Prin dragostea sinceră, neprefăcută.

 

Mi se face dor

 

Mi se face dor de Tine, mereu,

Ca de o minune necesară în viaţa mea.

Fără de care n-aş putea respira

Şi n-aş mai putea zbura

Spre înălţimile harului la care mă duce

Dragostea Ta.

Mă năpădesc lacrimile de dor

Când privesc cerul plin de culori

Şi asfinţitul ce arde în flăcări

Atâtea clipe de aşteptări...

Nu ... Nu Te-Ai îndepărtat...

Dar nu-mi mai găsesc locul

Parcă viaţa mi-e un mandat

Căruia trebuie să-i mai suport mersul...

Mi se face dor de Tine

Deşi îţi aud prezenţa precum susurul...

Te regăsesc şoptindu-mi prin lacrimile mele

Cât de mare Ţi-e dorul de mine...

Şi îmi simt mângâiat sufletul.

 

Răvaş

 

 

Am scris un răvaş...

Când vara se-mbracă de ducă

Şi face un ultimul popas

În câmpuri mănoase şi-n luncă.

În susurul blând de izvoare

Şi-n clopotul tainic al vremii

În ritmuri de ploi şi ninsoare

De frunzele şi florile lumii.

Am scris un sonet pentru cer

Să te apere de tot ce e rău

În clipe când totul pare incert...

Şi cumpănă-s toate şi hău.

Cu mână de lacrimi şi dor

Am pictat în culori şi iubirea

Să citească-n Cuvânt cei care vor

Să poarte în ei nemurirea.

 

Prag de toamnă

 

Copacii strâng la piept

frunzele ca pe o comoară...

Vântul le spulberă pe rând

Şoptind încet că e toamnă..

Cu ochii înlăcrimaţi...

Ramurile bat cu pleoapele

La porţile unui nou anotimp.

 

Pânza poeziei

 

Tainic mâna cea albastră

Ţese-n inimă un vers

Şi cu pana ei măiastră

Mişcă-ntregul univers.

 

Ţese versu-n haina albă

Flori de astre şi de dor

Sufletul îi este salbă

Şi are steag multicolor.

 

Vers cu vers se-mbrăţişează

Şi se ţese poezia

Iar poetul doar veghează

Să se vadă-n ea iubirea.

 

Pânza ei e înălbită

Prin Iubirea cea curată

Veşnic e îndrăgostită.

De lumina ce-o îmbracă