Pan Moniqa1. Un prieten îmi zicea: profesia de jurnalist te-a mutilat pentru restul vieții. L-am înțeles, artistul din el nu acceptă să stai la pândă, să studiezi reacțiile publicului, pentru a-i capta atenția, în permanentă competiție cu breasla. Adesea, când deschid câte un volum de versuri (de fapt fișierul cu pricina), îmi amintesc conversația aceea care m-a lăsat cu un verdict - sau un defect - pe viață. Cred că la un posibil dialog cu autoarea, sentința ar fi confirmată. În consecință revin la începutul fișierului, disciplinat, decis să dau o șansă cititorului din mine. Cu răbdare găsim acele momente din propriul nostru flux al memoriei, când descoperim o altă poezie, o altă autoare, mai discretă - și șansa versului potrivit la momentul potrivit, pentru cititorul potrivit. Lăsând așadar canoanele poetice pe raftul lor de bibliotecă, gest impardonabil pentru un critic, admisibil însă la un cititor, am considerat util să mă opresc la limbaj, comunicarea fiind până la urmă deductibilă la acesta, în măsura in care mediul devine mesajul însuși. (Iată-mă avocat al noilor medii, care  de mult nu mai sunt noi, au devenit mediul - cu articol hotărât - în care trăim și comunicăm mai tot timpul). Demersul este productiv, "Nou și de la capăt" demonstrează achiziții lingvistice în context asociativ capabile să surprindă, uneori să uimească, ba chiar să îi dea cititorului o oarecare bătaie de cap, semn că ne aflăm, autoarea și cu mine - cititorul - pe drumul cel bun. Aici se cuvine o precizare. Nu cred în metoda riglei gradate, care măsoară conținutul de poezie din text, după cum nu cred nici în divizarea canonică a poeților și nici in divinizarea lor. Cred în actul de creație ca expresie a libertății, o formă de sfidare a constrângerilor.

Și mai cred în dreptul de a te lăsa influențat, de a nu te încăpățâna cu orice preț să vii cu toate cuvintele de acasă, o ruletă cu jocurile făcute, nu mai merge nimic! Este evident, dupa limbaj, că autoarea a trecut prin experiența rețelelor de socializare, a asimilat și unele producții motivaționale și încearcă să-și asume un rol în această lume a comunicării la foc automat. În lumea în care durează mai puțin de un minut să-ți creezi un cont și să-ți asumi o nouă identitate, nevoia de a sta de vorbă pe îndelete, fie chiar și cu sinele tău, devine simptomatică. Parafrazând, pentru a păstra regula jocului, așa se naște acel flux al expresiei poetice suficient de subiectiv pentru a deveni pe alocuri ermetic. O spune chiar autoarea: suntem cu toții puțin ciudați, nu ne-am ales să fim așa, adaugă prin mine cititorul. Adevăr universal? Cel puțin surprinzător în vremea relativității galopante.
2. De acord să facem o excepție și să inversezi polaritatea. În ziua de azi funcționează cu un click. În schimb nu e ușor să fii diferit/ă. E la fel de complicat și pentru cititor. Așa se produc, în mod obișnuit, minunile, chiar și cele codificate. Autoarea nu ne îndeamnă să "spargem" codul - ai impresia că ea își dorește să rămână un secret, eventual împărtășit unui cititor privilegiat, legat prin canoane estetice să păstreze taina până la sfârșit. Nu am înțeles de la început de ce limbajul autoarei tinde să devină sentențios. Eram pe punctul de a abandona, când m-am hotărât să mai încerc odată, niciun secret nu rămâne intact în momentul în care îl află încă o persoană. Bănuiam de la început, aveam nevoie doar de confirmare: conduita de protecție este de obicei apanajul celor care se cred vulnerabili. Interesant. Într-o lume care promite atâta siguranță și protecție, tot mai mulți, inclusiv autoarea, încearcă sentimentul vulnerabilității. Eroare de sistem? Neacceptarea condițiilor impuse? Din toate câte ceva? Presupuneri. Nu este necesar să urmăm acest coridor până la capăt. În fond mi-am propus o lectură și nu o anchetă polițienească. Iar percepția vulnerabilității de către autoare nu este radicală, categorică. E mai degrabă un gest de solidaritate, un semn transmis în rețea: cei vulnerabili contează! Contează și graba care ne face pe toți prizonieri în colivia timpului, comunicarea dintre noi a devenit un flux permanent, de nestăvilit, ai închis ochii pentru câteva clipe de visare și deja ai pierdut o duzină de mesaje. Toți căutăm cuvintele - cheie, mesajul care va deveni viral și pe care nu avem cum să-l controlăm, obosim în această cursă om-mașină, e imposibil să câștigăm, iar lumea virtuală nu ne lasă nici să pierdem, în fiecare clipă o luăm de la inceput, o fereastră se închide și alta de deschide automat, "you have new messages...". Deconcertant pentru abonații la turnul de fildeș, devenit în era informațională un bloc de garsoniere pentru nefamiliști, noapte se aprind becurile, nodurile vizibile ale rețelei în întunericul lipsit de putere.
3. Simplitatea devine un cult într-o lume aparent complicată. Între ego și iubire stau miile de întrebări la care răspundem fără să fim întrebați. Confesiunea e la ordinea zilei. Prezența, atestată de mediul virtual, realitatea a rămas în urmă. Sau nu mai contează deloc, ești ceea ce ai publicat, sau ai dispărut de pe ecran.
4. Miracolul poetic nu poate fi înregistrat la cartea funciară, el se pierde și se recâștigă la fiecare încercare, în fiecare zi, în fiecare existență virtuală pe care o gândim. Uneori ne întoarcem la lucrurile simple, ne emoționează banalul curcubeu, nu contează câți l-au văzut înaintea noastră, nu e important să descoperim ceva nou într-o lume tot mai bătrână, mai cunoscută. Importantă rămâne privirea, mereu proaspătă, niciodată aceeași. Karma va decide, uneori decizia ei rămâne, nu întotdeauna înțelegem când a decis să nu decidă nimic.
Aici jocul se încheie. Mingi noi?