ecreatorAșa cum am arătat în capitolele anterioare, fenomenul nebuniei joacă un rol semnificativ în scrierile autorului chinez. El adoptă acest personaj-tip, nebunul, înstrăinatul, tocmai pentru a evidenția discrepanțele sociale și atitudinea mulțimii față de individul necunoscut, care vine să pună în pericol realitatea obișnuită, fie prin felul său de a se comporta, fie prin exprimarea unor adevăruri greu de acceptat de către ceilalți. Pentru a arăta acest lucru, este necesară prezentarea aspectelor alienației mintale în două opere ale lui Lu Xun, reprezentative în acest sens, Jurnalul unui nebun și Adevărata poveste a lui A Q.

    Aspecte ale nebuniei în Jurnalul unui nebun

    Publicat în 1918, în  revista literară “新青年”(„Noul tineret”), care încuraja idei democratice, Jurnalul unui nebun este prima proză scurtă din istoria literaturii chineze moderne. Aceasta reamintește cauzurile de canibalism din perioada antică a Chinei, precum și din perioada dinastiei Qing (1644-1911). Astfel de exemple sunt cazul lui Yi Ya, care și-a gătit fiul în onoarea lui Huan din Chi (Lu Xun, 2010, p. 26), cazul lui Xu Xi Lin, executat în 1907 pentru asasinarea unui membru al dinastiei Qing, inima și ficatul fiindu-i mâncate (Lu Xun, 2010, p. 26), sau faptul că în vechime “oamenii își schimbau copiii între ei pentru a-i mânca” (Lu Xun, 2010, p. 21) – fapte verificabile, de asemenea, în istoria Chinei.
    Încă din titlu se observă o asemănare cu Jurnalul unui nebun al scriitorului rus Nikolay Gogol, care pare să fi stabilit tonul ironic și sarcastic din Jurnalul lui Lu Xun. Textul începe printr-o introducere, ce constituie un fel de ramă a povestirii în sine, care are un narator despre care nu cunoaștem decât faptul că, întorcându-se la casa părintească, decide să-și viziteze doi buni prieteni din perioada liceului, care erau frați, deoarece auzise că unul dintre ei era bolnav. Numele celor doi frați nu este dezvăluit și nici locul desfășurării acțiunii nu este clar precizat.


    Povestirea în sine, este, de fapt, o parte a jurnalului fratelui mai mic, care era considerat nebun. Astfel, nebunul devine naratorul povestirii, iar prin prezența sa, la persoana întâi, Lu Xun descrie sistemul social chinezesc din acea vreme (feudalism și colonialism), într-o manieră folosită destul de frecvent în perioada Realismului Socialist, şi anume, aceea a „camuflării”, a disimulării, utilizată pentru a „scăpa” cenzurii. Autorul dezvăluie că situaţia a fost așa dintotdeauna; oamenii au fost dependenți de sistemul social și subjugați acestuia, iar în finalul operei el concluzionează că tot ceea ce trebuie făcut pentru a depăși această condiție este ca fiecare să renunțe la ideile impuse de sistem și să caute să gândească singur, fără a se lăsa manipulat de circumstanțele care, de cele mai multe ori, nu sunt în favoarea individului. Astfel, ca un ultim strigăt, încheie povestirea cu îndemnul „salvați copiii”, fiindcă aceștia nu au fost încă îndoctrinați de sistemul idolatrilor. Acesta este un laitmotiv al speranței în generația viitoare, motiv regăsit  ades în literatură.
    Jurnalul unui nebun conține treisprezece fragmente din însemnările unui om care realizează că a trăit în întuneric timp de 30 de ani și apoi, brusc, a avut favoarea primirii inspiraţiei selenare, care, aparent, l-a ridicat deasupra întunericului, dar, în realitate, l-a adâncit şi mai mult în el. Această senzitivitate lunatică, care este regăsită și în numeroase alte texte ce au ca substrat fenomenul alienării, îl conduce spre paranoia. El vede în tot ceea ce îl înconjoară niște canibali, considerând că și fratele său, medicul sau câinele vecinilor plănuiesc să-l mănânce. O altă idee ce se desprinde din Jurnal este aceea că lupta împotriva orânduirii, a unui sistem pervertit este precum o luptă cu un monstru nesimțitor și rece, nemilos și carnivor, iar prin însuși faptul că fratele mai mic este împotriva fratelui mai mare și invers, fratele cel mare nu-l înțelege pe mezin, se poate observa metafora personificatoare, care sugerează opoziția dintre sistemul tradiționalist și cel modern.
    „Apreciez venirea ta cale atât de lungă pentru a ne vedea, dar fratele meu s-a recuperat și a plecat în altă parte să ocupe o funcție oficială” (Lu Xun, 2010, p.14) – spune fratele cel mare, lucru specificat de Lu Xun încă de la începutul operei. Afirmația aceasta, ne trimite, pe de o parte, cu gândul la vechile corăbii ale nebunilor, despre care Foucault arată în Istoria nebuniei în Epoca Clasică, faptul că „mințile alienate”, nebunii, sub formă ritualică, erau excluși din societate, alungați din oraș și biciuiți în public, fiind apoi încredințați marinarilor. „Această navigație a nebunului este în același timp o despărțire riguroasă și absolută Trecere.” (…) nebunul este încredințat apei (probabil având rol purificator), „este prizonier în mijlocul celui mai liber şi mai deschis dintre drumuri” (M. Foucault, 1996, p. 17). Se ivește, astfel, întrebarea, vorbește oare fratele mai mare în sens metaforic despre însănătoșirea fratelui său?
    Mai întâi, faptul că nu se precizează locul în care a plecat nebunul, înclină spre un răspuns pozitiv, deoarece „Corabia nebunilor” plutește pe ape mereu neștiute, iar pasagerii alienați călătoresc din port în port fără a ști unde ajung, de unde pleacă sau cine sunt cu adevărat – lucru ce semnifică pierderea identității. O altă posibilă interpretare a afirmației fratelui mai mare ar fi aceea că, probabil, nebunul a fost într-adevăr mâncat de vecini și de către fratele său, acest lucru însemnând că a fost, după cum se temea el însuși, înfrânt de societate și de regulile acesteia, nereușind să iasă din sistemul tradiționalist pe care îl critică.  O ultimă interpretare, ar putea fi tocmai aceea sugerată de jurnalistul care, realizând că el este doar o punte către schimbare și nu însăși schimbarea – identificare cu Zarathustra: „Omul e doar o funie întinsă între bestie și Supraom, o funie peste un abis.” (F. Nietzsche, 1994, p. 71) și că această schimbare se poate realiza doar prin generațiile viitoare, propunând, în final, salvarea copiilor, el se reintegrează în societatea coruptă în care s-a născut, aceasta fiindu-i singura șansă de supraviețuire printre cei care „mănâncă individul” anulându-i șansa la afirmare.

    Aspecte ale nebuniei în Adevărata poveste a lui A Q

    Motivul excluderii sociale, despre care vorbește Foucault și de care am amintit mai sus, se regăsește și în Adevărata poveste a lui A Q, doar că aici, personajul principal este cel care se autoexclude; el își părăsește satul Veiciuan, fiindcă consătenii au început să-l ignore, nimeni nu-i oferea de lucru și toți se fereau de el. După ce se întoarce în Veiciuan, el este un altul, cel puțin pentru scurta perioadă în care ajunge să fie, într-un fel, respectat de către ceilalți săteni, deoarece acesta le stârnise curiozitatea, orașul fiind încă un spațiu puțin cunoscut de oamenii de la sat.
    Naratorul întâlnește dificultatea de a-i atribui lui A Q un nume de familie, astfel că nimeni nu știe de unde provine A Q. El nu are familie, este un hoinar precum personajul eponim din Knulp al lui Herman Hesse, iar faptul că nu are un loc de origine sau acesta este necunoscut, amintește de motivul corabiei nebunilor, al celor excluși din societate, destinați să umble pe căi neștiute, fără vreo destinație sau vreun țel. Cu toate că identitatea acestuia nu este cunoscută, fiind un mouren (某人), un „cutărică” (Lu Xun, 1972, p. 9), el își va face singur un renume prin acțiunile sale. Lu Xun, prin A Q, își exprimă astfel părerea că oamenii care au o educație precară și învechită (făcând aluzie mai ales la oamenii de la sate), oricât de puternici și sănătoși ar fi, nu pot decât să servească drept exemplare pentru spectacole futile.
    A Q are o stimă de sine crescută, uneori dusă spre extrem, disprețuindu-i pe ceilalți săteni și privindu-i de sus. El se consolează cu iluzia că el este „tatăl” celor care-l molestează și că aceștia săvârșesc o faptă demnă de pedeapsă, pentru că își lovesc și batjocoresc așa-zisul tată. Alte dăți, își spunea că aceștia nu merită atenția lui: „Nu merită nici măcar...” (Lu Xun, 1972, p. 21), fiindcă locuitorii din Veiciuan se dovedesc a fi cu toții conduși de interese mărunte.
    Nu se poate spune cu certitudine dacă vorbele lui A Q despre sine sunt adevărate, dar acesta pare să fi provenit dintr-o familie înstărită, care probabil că eșuase. El spunea adesea: „A fost o vreme când ai mei au fost mai înstăriți decât tine!” (Lu Xun, 1972, p. 17). De asemenea, protagonistul se dovedește afectat de vorbele pe care i le aruncă sătenii, nesuportând glumele răutăcioase despre cicatricile strălucitoare lăsate de chelbe pe capul său. În plus, nu agrea vocabulele care făceau trimitere la cuvinte precum „strălucitor” sau „luminos”. Din toate aceste nedreptăți ce se abăteau asupra sa, el încerca să găsească un fel de câștig din punct de vedere moral, pentru a putea merge voios mai departe, pentru că: „Și la urma urmei, cine crezi că ești dumneata?” (Lu Xun, 1972, p. 23) – prin aceasta arătând că nimeni nu este mai presus decât altul și nimeni nu este în măsură să judece pe celălalt. În acest fel, înfrângerea suferită în planul fizic era transformată într-o victorie de ordin spiritual.
    A Q bea mult, mai ales vin, fapt ce-i oferă o „stare de fericită ebrietate” (Lu Xun, 1972, p. 30). Aburii alcoolului îl poartă în lumi de visare, anulând realitatea. Așadar, A Q trăiește în două lumi paralele (una reală, în care este batjocorit și blamat de ceilalți săteni din Veiciuan și o alta care o anulează pe prima, dar nu o exclude în totalitate, fiindcă este doar în imaginația protagonistului: aceea în care A Q se consideră superior sătenilor, superioritate de ordin spiritual, datorată convingerii că el cunoaște adevărata esență a lucrurilor și că acțiunile sale sunt cele potrivite). El este văzut ca Zarathustra sau Knulp: „Ia te uită la A Q, e totdeauna senin, fericit, parcă gata să zboare.” (Lu Xun, 1972, p. 40). La 30 de ani, apar fiorii îndrăgostirii, mai întâi de pielea fină a unei călugărițe. Dar aceste sentimente vor dispărea curând, când, după ce își încearcă norocul cu Ana U, servitoarea familiei Cijao, va fi aspru pedepsit pentru îndrăzneala sa de a încerca să o seducă, interzicându-i-se accesul în curtea familiei Cijao și, pe deasupra, achitarea unor despăgubiri. De parcă acestea nu ar fi fost de ajuns, siuțaiul (siuțaiul era o persoană cu un rang înalt în societatea chinezească, o persoană care a trecut examenul imperial) îl numise și „ou de broască țestoasă”, vorbă de mare ocară în limba chineză, cu sensul de copil din părinți necunoscuți. Astfel, A Q devine o persona non grata, fiindcă lumea satului nu-l acceptă așa cum este – un copil din flori, așa că va hotărî să plece la oraș unde își va încerca norocul într-un loc în care nimănui nu-i va păsa cine este și de unde vine.
    A Q se va bucura de o scurtă perioadă de faimă după revenirea sa de la oraș (apare și aici mitul nietzschean al reîntoarcerii, doar că de această dată, el reprezintă întoarcerea unui nou A Q, a unuia faimos, cel puțin pentru o timp scurt și doar în aparență, stitlul vestimentar fiind descris în mod amănunțit): „era acum un cu totul alt A Q decât cel cu haina zdrențăroasă. Bătrânii spun: <<Un învățat care a lipsit trei zile trebuie privit cu ochi noi>>...” (Lu Xun, 1972, p. 65). Anti-eroul dorește să treacă de partea revoluționarilor, crezând că astfel îi va reuși răzbunarea pe săteni. El se mișcă după cum bate vântul, doar să-și îndeplinească scopul: când află că sătenii au trecut de partea revoluționarilor, hotărăște să devină agent pentru a-i da pe mâna securității. Foarte important de observat este că și în această operă Lu Xun arată mediocritatea omului de rând, care nu a continuat în evoluția sa, rămânând la stagiul de parazit, de vierme. Exemplar este momentul în care A Q i se adresează lui Van-Bărbosul cu „vierme păros” (Lu Xun, 1972, p. 32). La fel, această teorie este regăsită și în Jurnalul unui nebun, dar mai ales în concepția lui Nietzsche, pe care am dezvoltat-o în capitolul precedent.
    Nebunul luxunian critică, în general, societatea în care trăiește, iar, în particular, caracterul de cămilă de sacrificiu a celor din jurul său, care acceptă nedreptățile sistemului guvernant și se supun orbește legilor acestuia, fără a gândi situația în care se află sau fără a încerca să găsească o cale de ieșire din acest sistem care exclude individul, creând o turmă care se adâncește în ignoranță. Astfel, acesta are facultatea de a vedea ceva ce le este imposibil de văzut celorlalți, el poate vedea dincolo de aparențe, reușește să vadă lucrurile în esența lor și, în acest fel, încearcă să-i ajute pe aceștia șă privească lumea din jur dintr-o perspectivă critică, să încerce să o observe și să-și facă singuri opinii, să urmărească scopul suprem: să devină oameni adevărați.
    Nu se poate afirma cu exactitate dacă nebunul ilustrat în aceste opere este cu adevărat nebun sau este posesorul unei forme superioare de înțelepciune, fiindcă, după cum am arătat, nebunia și înțelepciunea, chiar dacă se exclud reciproc, acestea se întemeiază, într-un fel, una pe alta, creând astfel confuzii. Rămâne, așadar, întrebarea: Ce este, de fapt, nebunia și cine stabilește aceasta?

Bibliografie:
1. Friedrich Nietzsche, Așa grăit-a Zarathustra, O carte pentru toţi şi nici unul, Introducere, cronologie şi traducere de Ștefan Augustin Doinaș, Receptarea lui Nietzsche în cultura germană, selecţie şi traducere de texte de Horia Stanca, Ediţia a doua, Humanitas, 1994;
2. Lu Xun, Adevărata poveste a lui A Q, ediția a II – a, Editura Univers, București, 1972,  traducere în românește de Ioana și Mihai Ralea, din Selected Works of Lu Hsun, Foreign Language Press, Peking, 1956;
3. Lu Xun, 呐喊 / Call to arms, Foreign Language Press, Beijing, 2010;
4. Michel Foucault, Istoria nebuniei în Epoca Clasică, traducere din franceză de Mircea Vasilescu, Humanitas, București, 1996.