m st    Privesc pe fereastră și abia deslușesc clădirile din față, din cauza negurii de afară. O ceață densă ce persistă chiar și după ora 9.oo dimineața într-o zi de toamnă târzie. Pe așa vreme nu mă încumet să ies din casă, mă sufocă. Există și o parte bună în tot acest rău. Încerc să mă pierd în negura vremurilor, să-mi amintesc bune și rele pe care, fie că le-am trăit eu, fie doar mi s-a povestit despre ele.
Când ai deja 70 ani îți pui la modul cel mai serios o sumedenie de întrebări, dacă tot ce știi a fost realitate sau nu. A fost un timp când citeam tot ce-mi cădea în mână. Era greu de separat ficțiunea de realitate. Asta am început s-o fac mai târziu, la maturitate dar, s-a dovedit că ce credeam imposibil la vremea aceea, în timp a devenit realitate.
Dacă mintea omenească crează imagini, evenimente, atunci probabil că cineva crează și modalitatea, condițiile propice pentru realizarea și rezolvarea problemelor create. Acum știu că dacă îmi doresc ceva rezonabil foarte mult, mai devreme sau mai târziu, acea dorință mi se împlinește. Nu degeaba se spune ” ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să ți se întâmple ”  Un real motiv de a gândi pozitiv, creativ în limite normale, constructiv.
Deci m-am decis să mă pierd în negura vremurilor dar uite că nu știu cu ce să încep. Doar lumea nu a început cu mine, ar trebui să încep cu începutul, dar oare știe cineva cum a fost în realitate începutul? La care început să mă refer, la al cui început? O întrebare la care savanții se străduiesc de sute de ani să găsească un răspuns.


În acest caz nu-mi rămâne decât să încep de acolo de unde există dovezi de necontestat, deocamdată, despre ceea ce am trăit noi ca generație. Ar fi foarte multe de scris și multe ore de documentare dar, recunosc că mi-ar plăcea. Aș afla mult mai multe decât știu acum, aș scrie și în acest fel ar mai afla și alte persoane preocupate de același subiect. Nu am nici timp și nu-mi face nici o plăcere să scriu lucruri fantastice, sau să-mi las imaginația să zburde pe neumblate căi, numai de dragul de a scrie.
    Îmi place să scriu despre oameni, despre viața lor, indiferent din ce categorie fac parte. Nu-mi place cum sună această ”categorie”, dar nu am inventat-o eu. Oamenii sunt oameni și atât, sau așa ar trebui să fie dar, sunt foarte diferiți din mai multe puncte de vedere.
    Dacă tot mă cufund în negura amintirilor cel mai bine ar fi să respect adevărul, așa cum am procedat în toate cărțile mele. Scriitorii nu sunt altceva decât niște mici cronicari ai vremii și ai vremurilor trăite de ei sau povestite de persoane cunoscute și demne de crezare. Aceasta îmi este inteția cu această carte care, așa cum spune și titlul ei, va fi o sinteză a mai multor întâmplări trăite de mine personal, de cunoscuți sau necunoscuți dar,  respectând adevărul.
    Eram în vara anului 2007 când am primit o invitație pe un site de socializare, de la o prietenă de-a fiicei mele. Eram cam sceptică în privința cunoștințelor de pe internet, de fapt se spuneau multe aspecte neplăcute. Pentru cine nu știe, pe internet este tot ca în viață, depinde ce cauți. Cauți aventuri...găsești, cauți oameni de cultură care-și postează creațiile, îi găsești și spre surprinderea mea, am descoperit persoane deosebit de amabile și de talentate.
    Am început să postez și eu din creațiile mele din tinerețe și am constatat cu bucurie că plăceau și chiar am primit încurajări să continui. Am continuat cu ce aveam în manuscrisele vechi dar, am început și creații noi, inspirate din realitatea zilnică. Acestea mi se par cele mai importante, respectă adevărurile vieții actuale, ale lumii, ale mele.
    Despre mine nu pot spune prea multe, nu am avut o copilărie ușoară, nici adolescența, nici tinerețea, iar acum la bătrânețe mi se pare mai interesant să povestesc despre alte persoane. Eu am contat întotdeauna mai puțin. Așa a fost să fie dar, un lucru este sigur; Dumnezeu mă iubește, altfel nu mai eram de mult.
    Am intrat în contact cu multe persoane deosebite și dornice să-mi povestească, întâmplări bune sau rele de care au avut parte în viața lor. De felul meu sunt mai mult o bună ascultătoare decât vorbitoare. Multe persoane singure sunt aproape fericite când găsesc pe cineva care să le asculte, să le înțeleagă, să le compătimească. Internetul a desființat practic distanțele, granițele dintre oameni și a creat punți între ei, unele durabile ani și ani. Eu consider că a alina fie și cu o vorbă bună suferințele cuiva, uitând practic de propria suferință, este o reală fericire. Este un gest minim, normal de compasiune, omenesc, de  a-i fi alături deși ne despart uneori mii de km. Așa s-au creat prietenii care durează de peste zece ani și sper să continue. Prietenia este cea mai frumoasă formă de atașament față de cineva pe care ști de la început că este posibil să nu te întâlnești poate niciodată. Important este să ai prieteni, să te bucuri cu cei ce au motive de bucurie, sau să plângi cu cei ce sunt întristați, să le spui o vorbă bună care alină. Este un gest de umanitate pe care ar trebui să-l facem toți.
    Voi lăsa personajele să-și spună singure păsurile, motivele de bucurie sau de tristețe, fiecare așa cum le-a trăit sau le-a perceput pe ale altora.

(fragment din volumul în lucru SINTEZE)