Dana Hara 2 Ultima dată când am fost la țară era pe 14 martie 2020, ziua în care am pomenit pe mama de cinci ani, și după rânduiala ortodoxă am fost la mormântul ei să torn pe el din vinul citit și binecuvântat la slujba de pomenire. Îmi era teamă cu o zi înainte că nu se va mai ține slujba de pomenire, teama justificată de noul coronavirus, cel care ne-a țintuit la nivel mondial pe toți în casă. L-am sunat atunci pe preot să știu să nu pregătesc coliva degeaba. După mai bine de o lună, am ajuns azi la țară. La mormântul mamei nu pot merge pentru că cimitirul e închis. Am ajuns la țară în casa și curtea în care îmi regăsesc universul copilăriei. Mare bucurie și mare spaimă. Bucurie văzând atâta verde în jur si atâta aer curat respirând, și spaima la gândul cât am de lucru cu dezinfectatul. Am ieșit după mai bine de o lună din casa și am ajuns la țară, casa în care îmi regăsesc universul copilăriei. Ne-am dezinfectat mâinile, încălțările și tălpile lor înainte de a ne da jos din mașină, și tot, absolut tot ce am dat jos din mașină. A trebuit să ne schimbăm de hainele de pe noi, înainte de a ne putea așeza pe vreun scaun sau pe vreuna din băncile confecționate de tata. Tata dormea. Și l-am lăsat sa doarmă aproape cât a durat operațiunea “Kill the new Corona”. Am observat petuniile plantate anul trecut de mine. Erau înflorite toate râzând la soare. Mi-am amintit ca pe 14 martie când am venit erau verzi, nu muriseră, dragile de ele! Și acum, toate erau înflorite! Ce zăpăcite! Cum să fie petuniile verzi iarna, iar acum înflorite toate, ca în miezul verii?

Ne-am schimbat hainele. Cristi a făcut-o repede și nu a spus unde, ca să nu-l mai zăpăcesc eu cu regulile de protecție împotriva “știțivoicui”. Și-a pus apoi frumos hainele la soare, așa înșirate pe poarta mare, ce facea accesul odată în ogradă, acum pe post de gard. Regulamentar, adică, cât mai departe de zona în care ne aflam noi, cea din fața casei. Pe Daria am ajutat-o să se schimbe. Am așezat-o pe o bucată tăiată din trunchiul unui copac și hainele cu care urma să se schimbe, i le-am pus pe o grămada de lemne tăiate. Am schimbat-o repede și hainele date jos, pentru că nu erau murdare, le-am așezat la soare lângă ale tatălui ei. Bun! A venit vremea să mă schimb și eu. Tot afară. Și trebuia să mă grăbesc pentru a prinde puțin soare, să nu-mi fie frig. Am început. Mi-am agățat haina într-un prun din fundul curții, apoi rochia, ciorapii, eșarfa și... le-am lăsat acolo. Mă gândeam în timpul în care făceam acestea, dacă cumva printr-o minune ar învia mama sau bunicul și ar vedea în prun rochia mea, eșarfa și ciorapii mei, ar gandi ca ... au înnebunit petuniile.... Eu vă confirm, cu siguranță au înnebunit petuniile!