coperta rTrăim într-un timp distopic, la care sunt convinsă că, măcar în lumea noastră, nici un om normal nu s-ar fi gândit până acum câteva săptămâni. Pământul întreg se resetează și i-a pus pe locatarii lui temporari la colț, i-a închis în propriile adăposturi, într-un soi de șantaj cu finalitate posibil salutară: vreți să mergeți mai departe în călătoria pentru care ați apărut aici, stați în casă – dar nu degeaba: meditați la ce ați făcut pentru voi și, mai ales, contra mea și a noastră și alegeți cum ar trebui să acționați de-acum înainte dacă o fi să continuăm colaborarea – până condițiile de viață redevin prielnice; nu vreți, ieșiți și trăiți-vă apocalipsa!
Și dacă ar fi numai o situație locală (să zicem că am fi ajuns noi ori alții, un fragment de omenire, într-o conjunctură dramatică), am fi avut în sprijin speranța (săraca!), la fel ca mereu, că, vrând-nevrând, o să ni se întindă o mână de către alții, mai norocoși, încât să ieșim la un liman, dar, nu! Suntem, cum zicea, acum câteva zile, Papa Benedict (izolat și el, ca orice muritor, rostindu-și cuvântul „Urbi et orbi” în fața unei piețe pustii), în aceeași barcă! Veche, fragilă, cârmită de cele mai multe ori, prost!


Pentru majoritatea (eu cred că, de fapt, pentru toți, dar destui tot mai încearcă să pareze, să frizeze nepăsarea) dintre noi, viața s-a schimbat: nu mai ieșim din casă, comunicăm, în cea mai mare parte artificial și din ce în ce mai puțin (manifestare aproape contra naturii noastre umane și, mai ales, a noastră a celor din ziua de azi) etc., etc. Sănătatea, moartea, cuvinte pe care le știm prea bine, dar cărora nu le acordam, de obicei, mare atenție decât punctual, când se întâmpla ceva care ne atingea direct, ne-au invadat și ne-au copleșit. Stăm cu sabia lui Damocles deasupra capului. La orice oră, pe orice canal de știri, suntem bombardați cu informații, reale sau false, cu o dinamică extraordinară, pe care le devorăm, aproape cu disperare, căutând în ele un licăr de speranță că, odată și odată, cât mai repede, o să ieșim din coșmar.
În orice dialog, chiar dacă încercăm să eludăm imediatul, ajungem, invariabil,  la pandemie, la contextul epidemiologic, la numărul contaminaților, pentru că, în privința carantinaților (și vocabularul este implicat, în criza care traversează umanitatea, îmbogățindu-se din nevoia de exprimare a noilor realități!), aspectul acesta nici nu mai contează, de vreme ce ordonanțele militare, în toată lumea, ne-au consemnat la domiciliu, și așteptăm cu înfrigurare să aflăm cifrele încurajatoare cu privire la numărul vindecaților și, cu deznădejde, pe al celor care, așa cum se spune, eufemistic, am pierdut lupta cu inamicul nevăzut, însă cumplit.
E un moment (ce bine ar fi să aibă sensul propriu cuvântul!) de bilanț, când fiecare, după posibilitățile de multe feluri, încearcă să(-și) trăiască, totuși, secvența această de timp, făcând, atât cât poate, abstracție de imaginile teribile ce ne rămân pe retină, cu izoletele (altă noutate lexicală) în care sunt transportați, ca în filme SF, de oameni în combinezoane, semeni atinși de flagel, spre spitale peste care, deseori, planează deruta, neputința, în care doctorii (ajunși peste noapte idolii inclusiv ai autorităților care, de obicei, le ignoră existența, nevoile) își îndreaptă eforturile, energia, competența spre a încetini și apoi a opri nenorocirea…
Acum, când fericiți (dacă se mai poate vorbi de fericire) nu pot fi decât cei care au reușit deja să acumuleze averi (dar nu conturi bancare sau alte avuții materiale) în lăuntrul lor, după ineludabila stare inițială de derută, fiecare încearcă să se „gospodărească” așa cum poate. Mi-am amintit, de pildă, de când am ajuns în situația asta de recluziune impusă de autorități, în primul rând, de celebrul „Decameron” al lui Giovanni Boccaccio,  dar și de o carte, pe care am citit-o cu mulți ani în urmă, a lui Xavier de Maistre, din 1794 „Voyage autour de ma chambre” / „Călătorie în jurul camerei mele”, în care se relatează felul cum învață personajul său, un tânăr ofițer, obligat, în urma unui duel, să rămână în casă și să-și petreacă patruzeci și două de zile (fără telefon, calculator, internet, desigur!), să descopere și să prețuiască, aproape cu fascinație, bucuria pe care ți-o poate oferi simplitatea vieții, cu datele ei imediate…
Asemenea eroului pe care îl creează Xavier de Maistre, dar schimbând ce e de schimbat, scriitorul Romeo Ioan Roșiianu, izolat la domiciliu, ca noi toți pământenii de azi (într-o primăvară românească și europeană cum rar se întâmplă, fără manifestări extreme, senină, însorită, caldă, înflorită, făcându-ne parcă în ciudă, arătându-ne, încă o dată, cât suntem de neputincioși în raport cu natura mereu triumfătoare), în stilu-i consacrat, continuă să trimită scrisori.
De obicei, în cărțile lui, destinatara este iubita. De această dată, prin titlul volumului, ea capătă identitate, este „Izoleta” (intrată de curând și dramatic în peisajul nostru), de care aminteam mai sus, iar personificarea acestui obiect costisitor și vital pentru mulți, în aceste zile, îmi amintește, din nou, de o creație literară, respectiv de „Pâlnia și Stamate”, „romanul” lui Urmuz. Și am sentimentul că nu este deloc întâmplătoare această conexiune, fiindcă, în creația lui Urmuz, absurdul este doar închipuire, în timp ce în viața actuală devine tot mai mult realitate.
Izoleta, prin urmare, cuvânt care sugerează, prin construcție (poate să trimită, spre exemplu, cu gândul la „subretă”), un oximoronic amestec de gravitate și tendință deliberată de superficializare, devine confidenta vocii textuale care, de-a lungul tuturor epistolelor, face, concomitent, o analiză a unor episoade din viață personală, dar și o contextualizare a acestora, gest prin care se oferă o imagine panoramică a lumii, poemele având o consistentă latură meditativă, al cărei punct de plecare este, mai ales în circumstanțele epidemiologice actuale, fragilitatea condiției umane, accentuată de incapacitatea majorității oamenilor de a-și conștientiza limitele, adevăratele priorități, adevăratele valori…
Romeo Ioan Roșiianu, un neobosit călător, prin lumea din afară, prin cărți, dar, mai ales, prin sine, alege, volens-nolens, acum doar ultima posibilitate, din care, încă o dată, scoate la iveală pentru cititor, dar, cathartic, și pentru sine, peisaje-frământări sufletești, cărora le dă forma poeziei, într-o tentativă de a contribui, cu mijloacele artei, la atenuarea cerbiciei răului în forma unui virus…