coperta r- a scrisorilor de la I.R.R.

Ce este, în fond, izoleta? E o pușcărie mobilă, la fel cu penitenciarul și ospiciul, o fortăreață pe contrasens, ea nu este destinată să-i protejeze pe cei din interior, ci să-i liniștească pe cei de afară: dacă nu ești la pușcărie, ești un om cinstit, dacă nu ești la casa de nebuni ești normal și dacă nu ești în izoletă, oficial ești sănătos. Pe acest schelet de idei preconcepute s-au născut în secolul trecut, fascismul în Italia, național-socialismul în Germania, apartheidul în America și Africa și alte căi de mântuire a celor care au nevoie de un individ la izolator pentru a se simți superiori, liniștiți și fericiți. Poeții încearcă de mult să răspundă la întrebarea dacă indivizii aceștia, care nu se lasă până nu dețin controlul asupra celorlalți sunt puternicii zilei, sau o fac de frică. Probabil ei sunt puternici doar atâta timp cât oamenii se tem de ei, o teamă care are, la rândul ei, nevoie de o reprezentare iconică: grilajul de la pușcărie, gardul înalt de la ospiciu și evident, izoleta cărată pe toate ecranele televizoarelor noastre ca să nu cumva să uităm că este pandemie, dar acolo, nu foarte sus, este cineva care ține situația sub control. Aceste împrejurări nu ne amintesc doar de pitorescul Rusiei, album din care provine imaginea de pe copertă.

Același pitoresc îl găsim și la noi, și aievea, la ei poate cu o nuanță mai vivace, deoarece живописной, echivalentul în rusă al pitorescului nostru înseamnă și tablou vivant. La fel cum călătorește vrăjitoarea din imagine pe legendara ei mătură, circulă și noi în legendara noastră candoare: casa a luat foc, nu avem extinctor, apa nu curge la robinet și am format greșit numărul de la pompieri, ne-a răspuns direcția pentru ameliorarea pajiștilor și... asta e.
Poezia este emoție și Romeo Roșiianu nu încearcă să mascheze propria stare, nici nu o exploatează pentru a alcătui din materia primă a trăirilor construcții savant-ironice. Ceva de genul: "proletariatul nu are de pierdut decât lanțurile, iar nouă nu ne rămâne decât să le câștigăm".
Alegerea colecției Clynamen a editurii Detectiv Literar pentru aceste confesiuni are darul de a ne iniția întru mărturisirea de care urmează să avem parte. Clynamen nu este doar un termen de referință privitor la mișcarea atomilor în viziunea învățaților Greciei antice, este mai nou și o părtinire asumată. Da, autorul este părtinitor cu aceia dintre noi care iubesc libertatea și sunt nevoiți să afle ca pentru unii, acest cuvânt este doar o glumă. Invocarea genului epistolar atunci când nimeni nu mai scrie scrisori devine ritual, incantație, dar se poate transforma ușor în blestem atunci când versul se hrănește din însăși suferința autorului. E "disperarea celui ce știe iubi cu trupul / cu sufletul și cu mintea rămasă", cu "o singură viață
și un sfârșit iminent", de pe străzile pustii lipsesc porumbeii și au apus speranțele de zbor, cu moartea pretutindeni la pândă. În acest mediu abordat descriptiv - reporterul nu se dezminte și nici nu se ascunde - poezia reconstruiește un Dumnezeu al iubirii, cea mai grea pierdere, mai dureroasă decât sufocarea, mai apăsătoare decât singurătatea, mai tăcută decât însăși moartea. Bunicii care nu mai trăiesc decât în cuvintele din care alcătuim amintiri, ne întreabă printre rânduri dacă am câștigat cu adevărat ceva despărțindu-ne de lumea lor? Dacă suntem siguri, pe de alta parte, că n-am pierdut nimic? Noutatea se plătește cu sacrificii, e scumpă, tot mai scumpă, fiindcă trebuie adusă de departe, cea de pe lângă casă s-a isprăvit de mult. Nu ai cum să nu te simți singur într-o lume în care ești abandonat cu frecvență cotidiană și ți se spune că toate acestea se întâmplă în interesul tău și al celor dragi ție.
Nu există viață fără moarte, există însă multe feluri în care omul se poate crede Dumnezeu, oferindu-se cu zel să-l suplinească pe Cel Atotputernic prin luarea unor decizii magistrale, fiindcă în felul acesta ne va convinge că "a făcut ceva" și se va plânge, cât de greu a fost să iei astfel de decizii, în speranța că va primi nu doar gratitudinea, ci și admirația noastră. Sunt acele clipe cât zilele în care ne întrebăm dacă mai suntem capabili și de altceva în afară de faptul ca reușim de minune să ne încurcăm unii pe alții. "Mai ştii când ţi-am spus că ploaia este singura legătură directă dintre cer şi pământ?" ne avertizează autorul tocmai atunci când credeam că stilul său epistolar devine încetul cu încetul unul concesiv. Sunt acele momente când ai crede că acolo se va termina cartea dacă autorul va coborî steagul și va renunța la condei, fapte pe care te-a lăsat să crezi că le-a pregătit și care totuși nu se întâmplă. În cartea vieții pe care o avem în față sunt mai multe foi, lipite unele de altele și care se desfac într-un evantai de căderi din rai care sunt atât de dese că au devenit banale. Printre foi apare patul de spital, un loc în care nu vrei să ajungi dar pe care nu ai puterea să-l eviți și odată ajuns acolo este evident să un capitol al destinului tău s-a încheiat și nimeni nu îți poate spune în acele clipe dacă se va mai deschide altul din acel loc în care și-au dat întâlnirea teama și moartea. Acolo poți să-ți dai seama ce îl îndeamnă pe autor să-și considere destinul "îndelungat" - vorbește despre el și despre noi toți - am comprimat timpul ca să încapă mai multe vieți într-una singură.
Mai este loc în lumea asta pentru pasărea Phoenix? Ni se promite renașterea la tot pasul însă nimeni nu a întâlnit-o și gurile slobode șușotesc că ar fi doar o știre falsă. Lumina "o salvatoare a morții" și vestitoare a sfârșitului lumii se imprimă dureros pe retina cititorului. Același cititor, pe care Romeo Roșiianu dorește să-l protejeze, trimițându-i epistolele consolatoare, prevestitoare, avertizându-l că urmează un deznodământ pe care nici autorul, nici cititorul nu-l pot evita, dar pe care autorul îl regretă din empatie pentru cititor. El regretă suferința pe care o va provoca celor apropiați prin împlinirea destinului după consumarea actului de sfidare și instalarea Marii Singurățăti. Privită în oglindă, unde raiul devine întunecat și se face lumină în iad, lumea însăși este un episod în reluare al unui univers anterior.
Autorul își pregătește finalul într-o atmosferă cvasi pascală, din care nu lipsește nici catedrala, locul procrastinării celui căruia "în dreapta-mi stă binele făcut într-o viață întreagă / în stânga-mi stă răul făcut greșelile multe mă dor / de atâta tristețe acum nici nu știu cum să mor!". Departe de ochii frumoși, cheltuind ultimii arginți ai lumi(ni)i, trădat de providență și de timp, autorul își îmbracă sentimentele în liniște și goliciune: sufletul meu este plin de stele căzătoare și iluzii de viață / de aceea mi-am îngropat sentimentele când te-am văzut / ultima dată". Sunt cuvinte care pot încheia un testament așa cum pot deveni o promisiune. Nouă ne rămâne cumpăna alegerii dintre cele două.