coperta rCondițiile de „arest” la domiciliu, fără a exista vină pentru vreo infracțiune, ci doar un scop preventiv, prilejuiesc discuții înfierbântate cu sine însuși ori cu... Iubita aflată la distanță fizică.
    Volumul de versuri Scrisori către Izoleta de Ioan Romeo Roșiianu (Editura Detectiv Literar, București, 2020) cuprinde scrisori, mai vechi și mai noi, despre condiția omului, despre rezistența sa în condiții vitrege, îndeosebi acum, când virușii amenințători distanțează oamenii, desfăcând prietenii și iubiri.
    Spectrul morții bântuie versurile din acest volum, născând temeri și frici („de după bibliotecile ticsite cu cărți stă moartea la pândă / o văd cu coada ochiului îi simt respirația rece în ceafă / o aud ascuțându-și coasa c-o plăcere de criminal în serie”), neliniștea devenind aproape de nestăpânit, numai iubirea izbutind să o mai aline („îți scriu cu spaima zilei de mâine și cu neputința zilei de azi / trag cu urechea la ușa de la hol și mă amăgesc / că aud pașii tăi venind înspre mine” -  Scrisoare din domiciliul meu forțat), fie ea și amăgitoare, ori prietenia.


    Prietenie greu încercată, fiind, indirect, interzisă, așezată cu spatele la zid, doar amintirea ei dăinuind încă [„Iubito, eu am apucat vremea când îmi îmbrățișam / prietenii / (...) / eram cu prietenii, Iubito, și nici măcar frig / nu mi se făcea vara / nici măcar cald nu mi se făcea iarna / eram cu ei, Iubito, și timpul stătea în clepsidrele sparte” – Scrisoare despre-o singură viață și un sfârșit iminent]. 
    Iubirea și prietenia sunt și ar trebui să fie stări de normalitate, nicidecum izolarea ori pustietatea în care ne cufundăm zi de zi, cu resemnare crâncenă („miroase a moarte și a pustiu în jurul meu / și nimeni nu dă alarma / oameni resemnați cu vieți irosite / se mint c-o bucată de pâine” – idem).
    Treptat, viața devine o iluzie, o Fata Morgana, numai moartea rămânând un adevăr de nezdruncinat și purtătoare de lumină („iubim viața pentru că este o minciună frumoasă / urâm moartea pentru că este un crunt adevăr” – Scrisoare despre poezie pe cord deschis; „Iubito, din această noapte am început să mă obișnuiesc / cu întunericul adânc al vieții / am început să merg înspre lumina binecuvântătoare a morții” – Scrisoare despre lumina salvatoare a morții).
    Credința este pusă serios la încercare, pierzând teren în fața necredinței, exemplul celor ce ar trebui să o slujească nefiind demn de urmat, aceștia căzând pradă ispitelor lumești („dar tu nu și nu, Iubito, nu și nu / tu cauți comori pe pământ și de ceruri nu-ți pasă” – Scrisoare despre bogăția lumească și sărăcia spirituală).
    Poezia este cea care surprinde clipa, momentul. Poeții se vor întâlni în cenaclul din înalturi („am să merg la cenaclul pe care / Dumnezeu / și l-a făcut în ceruri / am să-mi pot / îmbrățișa cu bucurie prietenii pierduți / afară lumea va deveni din ce în ce mai străină” – Scrisoare despre moartea care se plimba pe stradă), însă poezia va dăinui și după moartea lor, rămânând un martor fidel al trăirilor, al simțămintelor, fiind singura imună în fața morții („numai poezia e imună în fața morții” – Scrisoare despre moartea mea și pasărea Phoenix), aici sufletul poeților aflându-și adăpost („Cândva îmi vei căuta prin biblioteci cărțile scrise / cu sufletu-n mâini” – Scrisoare despre lumina salvatoare a morții).
    Se acumulează frustrarea, neputința, iar Ioan Romeo Roșiianu șochează uneori doar de dragul de a șoca (a se vedea Scrisoare despre desfrâu și sfințenie), limbajul frust, colocvial, fiind neavenit în circumstanțele date. Dincolo de tristețe, tăcere și izolare, persistă, însă, și un îndemn de a nu deznădăjdui, de a rezista în fața încercărilor sorții.