coperta rDevenită desuetă ca mijloc de comunicare, scrisoarea, cunoscută, mai ales, sub denumirea de epistolă, ca specie literară, a fost cultivată în perioada pașoptistă, notabile fiind contribuțiile în proză ale lui Ion Ghica și Costache Negruzzi, iar, în lirică, a lui Grigore Alexandrescu. Tradiția, odată formată, a fost continuată și de alți prozatori români din toate timpurile, dar epistola în versuri a fost dată uitării, astfel încât, publicarea, la începutul anilor 2000, a volumului „Scrisori deschise trupului TĂU”, urmat, în timp, de altele având în titlu denumirea speciei pe care Ioan Romeo Roșiianu o re-inventează, se constituie într-un ciclu tematic remarcabil, realizat într-o manieră poetică strict personală, transformând scrisoarea într-un text ficțional original, înscris prin excelență în lirica de reflecție filosofică asupra vieții sub toate aspectele ei.
    În fiecare poem-scrisoare al acestor volume, poetul-expeditor pare a-și fi asumat de bună voie starea de solitudine într-o vreme în care universul său interior este bântuit de amintiri, de oameni și de faptele lor, de locuri și întâmplări care i-au umplut viața, i-au fericit-o ori i-au amărât-o deopotrivă, de regrete ori de speranțe, de tristețe ori bucurie, textul devenind un monolog liric de mare forță expresivă, care, deși are, ca destinatar, iubita (vocativul aflat la începutul fiecăruia), se adresează, în egală măsură, tuturor cititorilor care își regăsesc gândurile și sentimentele comune cu ale poetului.

Desigur că aceste scrisori au la origine iubirea, sentimentul profund trăit cu adevărat în orice timp și în orice spațiu, devenind o imagine nu numai a simțurilor, cât, mai ales, a sensibilității, iar cuvântul este modalitatea de a o eterniza în lumea Absolutului. Tocmai de aceea, cele mai multe dintre volumele anterioare cuprind „scrisori de dragoste”, „eternă” sau „pierdută”, „expediată” sau „neexpediată”.
    În niciuna dintre „scrisorile” volumelor anterioare iubita nu are un nume. Adevăratul nume al iubitei este FEMEIA, cea căreia îi împărtășește sentimentele și trăirile sale, surprinsă sub ipostaza de înger sau demon, de puritate sau concupiscență, de delicatețe sau vulgaritate, de fapt o personificare a ceea ce reprezintă frumosul sau urâtul, adevărul sau minciuna, binele sau răul. În același timp, însă, IUBITA (cu majuscule) destinatară poate fi pe muza care îi inspiră confesiunea, dar și conștiința proprie care îl îndeamnă să-și dezvăluie gândurile sau ideile despre viața, bună sau rea, trăită plenar, așa cum a fost sortită la naștere de niște ursitoare, mai degrabă prietenoase, căci l-au dăruit mai cu seamă cu harul artistic, cu talentul de a mânui cuvintele, de a le înnobila cu sensuri conotative, metaforice, în vederea mărturisirii propriilor experiențe și trăiri afective. Este o confesiune sinceră și spontană eliberatoare în fața cititorilor față de care are un indeniabil respect, dar și conștient de menirea sa ca poet, afirmând, cândva, că „metafora mea s-a înălțat la ceruri și că-n versul/nescris s-a ascuns lumina slovei/vei ști că-n poemul cu franjuri la colțuri am ascuns/sentimente pentru lumea întreagă”.
De această dată, scrisorile au un destinatar, feminin desigur, chiar dacă nu mai sunt „de dragoste”, ci, pur și simplu, „Scrisori către Izoleta”, cu un nume cel puțin bizar, dacă n-ar fi intrat deja în vocabularul uzual de astăzi, nume care individualizează un anumit obiect al salvării, folosit într-un singur scop, acela de a transporta pacienții infectați cu un virus ucigaș, necunoscut, nemaiîntâlnit, dar neiertător. Privind lucrurile din această perspectivă, „Izoleta” devine simbolul bolii ce, în multe cazuri, induce moartea, „Doamna cu Coasa”, care își întinde aripile cernite pe întregul mapamond.
    Spre diferență de Laura și Beatrice, flăcările angelice care le-au dat puteri creatoare anticilor Petrarca și Dante, deși tot o muză, Izoleta este una malefică, văzută în ipostaza ei demonică, din moment ce îi impune poetului să scrie „cu spaima zilei de mâine și cu neputința zilei de azi”, izolându-se „trist și speriat între pereții reci/cu tablouri, icoane și cărți” și înspăimântat de faptul că „după bibliotecile ticsite cu cărți stă moartea la pândă/o văd cu coada ochiului îi simt respirația rece în ceafă/o aud ascuțindu-și coasa c-o plăcere de criminal în serie”. Atmosfera este una apocaliptică într-un spațiu în care, mai mult ca oricând, „de nicăieri spre niciunde treceau ambulanțe cu sirenele pornite”, purtând acele „izolete” atât de necesare, dar și atât de înspăimântătoare, fiindcă amintesc că „moartea făcea cu nesimțire nudism în mijlocul orașului”, împotriva căreia nici credința în Dumnezeu, nici slujitorii bisericii nu au nicio putere („Scrisoare din domiciliul meu forțat”).
    Într-un moment în care pare-se că și „Dumnezeu și-a părăsit lumea”, poetul surprinde, cu tristețe, „istoria clipei” când „oamenii mor neîmpărtășiți, preoții ne dau boala cu lingurița”, iar poetului nu-i rămâne altceva de făcut decât „cu ochii pierduți și goi”, să observe, neputincios și îndurerat, „cum defilează tăcerea”, fiindcă orașul și străzile lui sunt goale și peste tot „miroase a moarte și-a pustiu”, în timp ce „oameni resemnați cu vieți irosite” stau în izolare cu spaima Doamnei cu Coasa care i-ar putea trimite în morminte comune, fără identitate și fără cuvântul Domnului („Scrisoare despre-o singură viață și un sfârșit iminent”).
    Acest Dumnezeu de astăzi este diferit pentru lumea contemporană, căci aceasta „nu mai are puritate-n priviri/și nici semnul crucii în simțire și suflet”, spre diferență de „Dumnezeul bunicilor” care îi îndemna să nu-și înalțe „casă pe nisip” și să creadă cu putere în binefacerile Lui, ca și de „Dumnezeul părinților” care îi sfătuia „să nu strângi comori pe pământ”. Dumnezeul de astăzi „nu se mai vede nici măcar/în mijlocul catedralei e străin până și în casa Lui/lui Dumnezeu îi e frig[…]în bisericile înalte până la cer”. Oamenii zilelor noastre au uitat până și tradițiile și obiceiurile strămoșești, pentru că „nimicul acapara lumea” și „disperarea îngenunchea credința”, fariseismul caracterizând o lume în care „prea multă nesimțire[…]spurcă altarul/prea multe femei păcătoase pângăresc icoanele azi/prea multă tristețe înlăcrimează ochiul” („Scrisoare despre Dumnezeul bunicilor mei”). Totuși, Dumnezeu este iertător și atent față de copiii săi, de aceea „a pus în fiecare dintre noi măcar o singură minune”, Binele și Frumosul fiind valorile în care „numai ochii frumoși pot vedea lumina acestor simțiri/numai simțirile acestea pot crește-ntr-un suflet frumos”, iar poetul, sensibil și binecuvântat cu har artistic, se simte un „prinț” al artei în mijlocul cărților și al tablourilor rugându-se în fața icoanelor sfinte pentru împlinirea visurilor. Chiar dacă timpul nemilos „mai uită de umbre și ceas”, el „rescrie istoria clipei mereu și amenință viitorul nesigur/și gol”. Deși este conștient că „viața mea e pierdută din clipa când am înțeles că mor”, iminența morții îl îndârjește mai tare și vrea s-o trăiască la cote înalte încredințat că „decât o viață-n genunchi am spus mai bine mor în picioare”, luptând cu toate dificultățile pe care viața i le scoate în cale („Scrisoare despre cămașa de zale a cuvântului meu”). El are ca principiu înfruntarea acestora, întărit de ideea „că nu am să renunț niciodată la ceea ce vreau/am să mă ridic de fiecare dată și am să merg mai departe”, pentru că, în lupta sa, a reușit să înlăture toate „umbrele înserării” și a lovit cu pietre „norii învolburați de vânt”, reușind astfel să învingă vicisitudinile existenței, convins că „până și viața se va plictisi la un moment dat/să mă mai doboare” („Scrisoare despre căderea din Rai”).
    Întrucât toate poeziile inedite ale volumului sat sub semnul „Izoletei”, acest simbol al bolii și al extincției, moartea este tema multora dintre ele, inspirate de o perioadă dificilă a existenței umanității, când „lumea va deveni din ce în ce mai străină”, fiindcă părinții stau departe de copii, frații nu se mai întâlnesc, bunicii duc dorul nepoților și păstrează în sufletele cernite sentimentele paterne, filiale sau fraterne, poetul constatând, dureros, cum „cu mănuși în mâini și masca pe față/afară lumea nu mai știe tandrețea”, deși „dorul își face de cap printre vintrele toate”. Izolarea este greu de suportat („[…]simt că-ntre pereți/mă strânge pielea zidului/carnea mea e ca o tencuială pe oasele acum mai bătrâne/ca ieri”, dar își îndulcește suferința cu „albumul nostru de amintiri” pentru a reînvia „un suflet pulsând de iubire” („Scrisoare despre moartea care se plimba aseară pe stradă”).
    Mai groaznică decât moartea fizică este moartea spirituală, încetarea procesului creator, îndepărtarea de uneltele artei și ale liricii, când puterile creative sunt secătuite și când creatorul este amenințat de uitare, de ingratitudinea posterității. Când simte că moartea spirituală îi dă târcoale, creatorul veritabil este apărat de înseși creațiile sale, astfel că „eroii din cărți au făcut zid în jurul trupului meu plăpând/metaforele au dat cu poeme în ea/cuvintele închideau ușa, ferecau calea spre inima mea/picturile m-au ascuns în culorile lor/și cu respirația întretăiată desenam alte pânze”, salvarea venind de la „cuvintele nespuse și cărțile încă nescrise”. Pentru că se simte atins de aripa ocrotitoare a îngerului, fiind binecuvântat cu harul artistic, este convins că „mai am multe de spus și făcut” și că poate continua să scrie „poemele și cărțile multe” din inima sa („Scrisoare despre o moarte aproape”). Pentru el, extincția spirituală este departe, fiindcă „sufletul este o oglindă” a trăirii posibile doar „când trupul primește hrană de la suflet/sufletul primește de la spirit/și spiritul de la Dumnezeu”, iar, în felul acesta, „numai poezia e imună în fața morții”, în timp ce poetul are un „destin de pasăre Phoenix” („Scrisoare despre moartea mea și pasărea Phoenix”).
    Cartea de față este una de reflecții filosofice asupra existenței umane într-o perioadă nefastă pentru întreaga omenire, de confesiune sufletească asupra emoțiilor unui om bântuit de ideea morții, dar învingător în lupta cu un timp neiertător prin opera sa care se îmbogățește cu fiecare volum cultivând o poezie de mare forță, substanțială și esențializată, aparținând unui creator bine ancorat în lumea literară și unui bun cunoscător al vieții semenilor săi pe care o invocă prin transfigurare artistică, re-inventând maniera lirică epistolară unde transpar experiențele, trăirile, sentimenteleunui om sensibil la frumos, versurile sale subliniind același veritabil talent cu care a fost binecuvântat.