Sunt închis aici de foarte mult timp. Recunosc că nu îmi mai aduc aminte cum am intrat, pare că sunt în același loc de o viață întreagă. Doar amintirile cu tine îmi dau siguranța că au fost și vremuri în care eram liber. Vremuri în care nu veneau domnișoarele asistente, aplecându-se ușor peste fotoliu, zicându-mi cu un glas domol:
-„Domnul Papadopol, medicamentele dumneavoastră”.
-„Cum ne mai simțim azi”?
-„Ne-am odihnit bine azi-noapte”?
Cum ne mai simțim... Nu poți să folosești un pronume care să ne includă pe amândoi, scumpa mea. Tu nu ai șaptezeci de ani, părul nu ți-e alb și ridurile tale nu sunt acolo de atât de mult timp. Îți vorbesc despre bătrânețe ca despre un concept abstract pe care îl poți cunoaște doar la vârsta mea. E fals. Poți fii bătrân și când ești tânăr. Dar, vezi tu, eu nu am cum să uit că sunt bătrân, când pe poarta uriașă de lemn de la intrare, stă scris cu litere văruite, același îndemn care mă readuce la realitate de fiecare dată când încerc să evadez: AZILUL DE BĂTRÂNI SFANTUL MIHAIL SI GAVRIL.

-„Da, m-am odihnit bine, mulțumesc”. 
Privesc asistenta cum se îndepărtează către ieșire și mă tot gândesc la perfecțiunea acestui loc. Pereții sunt albi, nu se scorojesc niciodată. Poate pentru că timpul aici stă în loc, iar în acest fel nu își mai pune pecetea nici asupra lucrurilor firești. În salonul cu televizor avem doisprezece mese rotunde de culoarea oului de rață, o canapea albă din imitație de piele, trei plante din plastic – menite să ne calmeze spiritele atunci când avem un moment de introspecție care se soldează cu unul din noi zbierând în mijlocul sălii – și tot atâtea tablouri. Avem, bineînțeles, și vestitul televizor, a cărui telecomandă stă numai la domnul Mircea, zis veteranul. Nu am întrebat niciodată nici de ce e veteran, nici de ce ține doar el telecomanda, dar am presupus că nu e bine să contrazic un om cu vechime – fie a luptat în război, fie locuiește de mult timp aici. L-aș compătimi mai mult pentru a doua variantă.
Te întrebi probabil de ce îți scriu. În primul rând, pentru că tu mi-ai adus liniște dintotdeauna. Tu ai înțeles, fără să judeci, că sunt un om care apreciază arta mai mult decât munca. Ai înțeles că cea mai mare plăcere o am atunci când ascult Mariage d’Amour, în timp ce rotocoale de fum mă acoperă cu totul și mă transformă într-o penumbră care încă nu s-a materializat. Că sunt încăpățânat, dar nu din răutate, ci că așa am fost construit. Mai știi cât râdeai când îți ziceam că nici în ruptul capului nu o să fac ceva? Mă întrebai chicotind cum decid momentul în care am ajuns în ruptul capului. Apoi ne aruncam amândoi în pat și râdeam cu lacrimi de fericirea dintre noi. Ne blocam ore în șir, doar ca să ne uităm în universul ochilor celuilalt. Știam că asta faci când la un moment dat mă întrebai: ochii tăi sunt cristalini sau doar așa, un albastru de cer primăvăratic? Și în clipele alea mă gândeam că nu există om care să guste fericirea mai puternic decât mine.

Iată-mă acum, îți scriu ca un nebun, sperând să prinzi rândurile astea și să te apese nostalgia. Sperând să mai fii. Am încercat în lipsa ta să fiu un om mai bun. Mi-am dat seama că nu aveam o definiție a omului bun, orice făceam era doar prin prisma valorilor tale. Vei spune că exagerez, că te măgulesc acum când e prea târziu, dar vezi tu, adevărurile pot fi înșirate în orice moment al vieții, depinde doar de momentul în care ești tu pregătit. Îmi permiți, deci, să-mi continui povestea? Știu că în final te vei supăra pe mine, dar îți vei păstra chipul gingaș în timp ce mă vei mustra din priviri. Te cunosc.
Îți spuneam de spațiul perfect în care mă aflu. Crezi că totul e atât de armonios aranjat ca să ne facă să ne simțim ca acasă? Acasă e dezordine, acasă îți pui lucrurile acolo unde vrei tu, umbli în hainele de săptămâna trecută și ești fericit că nu trebuie să ieși din casă. Îți încălzești pâinea la cuptor și pui ceaiul la infuzat. Te afunzi în canapeaua ta primită ca zestre și te minunezi de ce mai spun oamenii pe la televizor. Te enervezi că iar te vizitează vecinul, care e singur și are nevoie de companie. Îi faci cu mâna zâmbind și mai scoți o cană curată de pe raftul cu pahare, să îl servești cu un ceai de mentă.
Aici mă trezesc la oră fixă, pentru medicamente și micul dejun, doar că în ordine inversă. Am program de loisir, ceea ce înseamnă că sunt tot singur, doar că acum mă lasă să fac ce vreau cu timpul meu, în spațiul lor. Nu e ironic cum se intersectează amândouă? Îmi mai aparține atunci timpul cu adevărat, dacă sunt îngrădit de spațiu? Mi-au furat spațiul și timpul. Ce îmi mai rămâne? Banii. Așa aș fi zis și eu, iubito, însă șederea se plătește. Mi-au luat tot.
Îmi mai rămâne poate, gândirea liberă. Înțelegi acum de ce trebuie să îți scriu? Înțelegi de ce ignor cu atâta nonșalanță virusul care a doborât ziduri de piatră peste vise clădite cu atâta ușurință? Îmi amintesc visul de aseară și mă înspăimânt:
Am fugit spre tine așa cum am putut, m-am târât printre cărămizi dărâmate și te-am strigat cu ultimul glas. Știam că sunt singur. Știam că glasul tău s-a stins și că urletul meu e doar de disperare. Dar am continuat să strig. Îți strigam numele, blestemam și îmi pierdusem orice frică. Când nu te mai temi de nimic, când nu îți mai pui speranța în absolut niciun eveniment sau fenomen, atunci poți să ai doar siguranța că te îndrepți spre un abis. Mă vedeam cum alunec zgomots în neant și nu aveam de ce să mă agăț. M-am trezit transpirat în timp ce o asistentă ne anunța că au mai fost declarați zece morți într-un județ din apropriere.
Îți mai amintești pick-up-ul nostru? Dansai în rochia voalată cu atâta grație, ori de câte ori puneam Mariage d’Amour, chiar dacă nu știai cine e Chopin. Nici nu conta. Tu îi dădeai viață melodiei. Îmi doresc să mă întorc măcar o clipă înapoi. Să mă acopăr de rotocoale de fum și să te văd în fața mea, sărind pe călcâie și râzând când o piesă de mobilier îți stă în cale. Oare cum mai arată locul nostru? Cred că a rămas la fel. Încă îți mai poartă ție mirosul, iar cărțile mele au adunat praful, dacă nu le-au doborât cărămizile din tavan.
Oare cu ce pedeapsă m-aș alege pentru o clipă retrăită? Se va face prezența în curând, și în plus, aș avea nevoie de un plan mai îndelungat ca să pot să îmi iau gura de aer. Dar azi e miercuri, azi se aduc medicamentele de la farmacia locală. Dacă aș putea să mă strecor printre farmaciști și asistente... Uite, îți scriu mai târziu, rămâi te rog lângă mine. Data viitoare când mai aștern stiloul pe hârtia asta furată, va fi din camera noastră.
...
Sunt aici. Cutremurul ți-a dărâmat oglinda preferată, dar e bine. Se simte ca acasă. Nu știu cât timp am până ce sirenele poliției o să mă trezească din visul nostru și eu va trebui să te părăsesc din nou. Uite, merge pick-up-ul. Îți vine să crezi că e singurul lucru care a supraviețuit? Ca și icoanele care rămân intacte după ce arde o biserică, pentru că simbolul lor este prea puternic să fie mistuit de foc. Cred că așa ne-a legat și pe noi muzica. Nu o să te mint, iubito. Lucrurile s-au schimbat aici. Pereții sunt negri și tencuiala a căzut cu totul de pe zidurile care au fost cândva martore ale poveștii noastre. Soba micuță de lângă pat a rămas și ea la fel, acum nu mai încălzește niciun suflet însă. Alte case probabil o fac. Pentru că armata, poliția, statul – ne obligă acum să fim intimi. Să stăm cu familia. Dar eu cu cine să stau? Când tu te-ai mistuit de mult printre ruine.
Pe ritmurile valsului primăverii, aud sirenele de poliție cum zoresc spre strada noastră. Îi văd pe medici în halatele lor imaculate cum împing cu greutate poarta veche și se grăbesc să intre. Le voi spune să rămânem cu toții să ascultăm în liniște, voi închide ochii și te voi vedea pe tine, zâmbindu-mi de după draperiile prăfuite în timp ce eu te acopăr cu rotocoale de fum. Au sosit.