Despre Putin și dezastruoasa sa politică pentru grosul rușilor mi-am spus părerea în textul Putinisme urât mirositoare. Însă cum aroganța, prostia și nesimțirea celor mai mulți dintre cârmuitori sunt nelimitate, așa încât constituie generoase subiecte de tristă reflecție pentru oamenii cu scaun la cap, aflu de pe internet (taman în actuala și inegala încleștare dintre omenirea panicată și coronavirusul invizibil/imprevizibil) că ortacii lui Putin din Dumă, majoritari și la fel de slugarnici precum odioșii lor predecesori din perioada stalinistă, lucrează de zor la înlocuirea Constituției cu una care să-i permită kaghebistului, deja cu prea multe mandate de președinte eminamente oligarhic, să poată candida și, desigur, prin câștigarea flagrant nedemocratică a alegerilor, să dețină puterea supremă încă vreo două decenii de-acu încolo. Adică exact perioada necesară ca, el și ciracii lui, să nu dea nimănui socoteală de uriașele și sfidătoarele lor averi curat murdare: palate ca-n povești, avioane și iahturi ca ale nababilor arabi, miliarde de dolari în conturi secrete și în diverse acțiuni etc.


    Dar chiar dacă găunosul și semidoctul de Vladimir Putin (astea-s epitetele cu care-l „alintă” intelectualii ruși neresemnați) va fi cândva detronat de candidatul opoziției întărite și îndată după aceea va fi luat la puricat pentru fărădelegile săvârșite, cu ce-l va ajuta pe mujic (oropsitul rus din epoca putinismului înfloritor) un interminabil proces politic în care corb la corb nu-și scoate ochii, îndeosebi dacă – din pricina vârstei înaintate și a sănătății șubrezite – el nu numai că nu va fi întemnițat, ci va rămâne și cu purcoiul de bani necușeri?!...
    Da, căci pretutindeni în lumea asta demo(no)cratică, legile ba sunt făcute clar și explicit de hoți pentru hoți, ba sunt aplicate cu o revoltătoare indulgență în cazul marilor infractori: adevărații vinovați de declanșarea celui de-al doilea război mondial (bunăoară, patronii și factorii decizionali ai concernelor Krupp și I.G.Farben) au fost doar admonestați la procesul de la Nürnberg, fiind de îndată preluați de anglo-americani și puși să lucrezi în țările lor și în folosul lor; la fel au procedat învingătorii (americanii, englezii, rușii) cu oamenii cheie ai lui Hitler din cercetare și industria de război (fizicieni, chimiști, ingineri); cu excepția sinistrului Lavrenti Beria (din ordinul lui Nikita Hrușciov, lichidat în decembrie 1953), cam toți părtașii la crimele staliniste au murit nezăticniți și la vârste înaintate (Viaceslav Molotov, de pildă, și-a dat duhul la 96 de ani!); Ion Ilici Iliescu și fârtații lui nu vor plăti niciodată pentru ticăloșiile în formă continuată de la Decembriadă și mineriade...
    Dar iată că de ceva timp s-a abătut asupra omenirii acest perfid și necruțător virus (după unii scăpat din laboratoarele chinezești și/sau americane, după alții produs și pus la încercare în mod intenționat, după câțiva ajuns pe planeta noastră din spațiile siderale), în fața căruia, la fel ca în fața destinului, toți oamenii – indiferent de avere și rang social – își dovedesc enorma fragilitate și toate economiile naționale își demonstrează vulnerabilitatea.
    Tocmai de aceea, nu poți să nu constați în aceste tragice momente îngrozitoarea sărăcie moral-spirituală a Putinului (mult mai simplu, mai elegant și – de ce nu? – mai uman pentru el ar fi să procedeze aidoma lui José Mujica, care se mândrea că-i cel mai sărac președinte de pe planetă) și, desigur, nu poți să nu te întrebi dacă omenirea va ieși nițel mai înțeleaptă din această cumplită încercare, adică întru totul de acord cu spusele Eclesiastului („Totul este deșertăciune”, „Nu este nimic nou supt soare”) și decisă să procedeze în consecință. Pentru că, ne avertizează apostolul Iacov în Epistola sa, credința fără fapte „este moartă în ea însăși”!
    Iată de ce, văzând frica și agitația pe care le-a iscat în sufletele oamenilor acest dubios coronavirus, a trebuit să fac față la asaltul următoarelor două întrebări extrem de incomode:
    1)Acum, în plin post al sărbătorilor pascale, unde ne sunt adevărații credincioși?
    2)Unde sunt eroii omenirii (în general) și cei ai românilor (în special), că doar istoria noastră este plină ochi de lupte, fapte eroice și jertfe întru apărarea românismului din cele trei principate, apoi a ființei naționale din România unită?
    Răspunsul corect la prima întrebare nu mi l-au dat pretinșii credincioși (în realitate ei sunt pe cât de bisericoși, pe-atâta de lacomi, ipocriți și egoiști, într-un cuvânt ridicoli), care au luat cu asalt magazinele și s-au încăierat ca să-și facă adevărate stocuri de alimente, ci acel extraordinar preot-martir italian (Giuseppe Berardelli de 72 de ani), care, deja infestat, renunță în favoarea unui tânăr necunoscut la ventilatorul dăruit de credincioși, moare din cauza virusului ucigaș și astfel se alătură celor peste 50 de confrați răpuși până în prezent de flagelul abătut asupra Italiei, țara cea mai încercată de pandemie și, cu toate astea, lăsată de Uniunea Europeană (în principal Germania și Franța) să se descurce de una singură.
    În ceea ce privește răspunsul la cea de-a doua întrebare, toată suflarea trebuie să fie de acord că marele erou al acestui timp de groază pentru întreaga omenire este admirabilul personal sanitar (medici, asistente, infirmiere, voluntari) din fiecare țară, oameni care realmente își riscă ceas de ceas și clipă de clipă viețile (știe cineva cam câți dintre ei s-au îmbolnăvit, ba chiar au murit?) pentru a salva viețile unor semeni atât de pizmași și nerecunoscători în vremurile normale, încât pe meleagurile noastre nu s-au jenat să-i facă pe unii medici troacă de porci, ba chiar să-i pună la stâlpul infamiei.
    Inspirat de remarcabila parabolă a ilustrului W. Somerset Maugham din romanul Vălul pictat, în urmă cu câteva zile l-am întrebat pe un preot dacă prima șansă la mântuire o are un individ ce se străduiește să respecte toate poruncile Decalogului (nu ia numele Domnului în deșert, nu ucide, nu fură, nu jură strâmb și nu jinduiește la femeia aproapelui, ci – eventual – îi toarnă nevestei în fiecare an câte un plod și-l doare în cot de problemele semenilor, inclusiv ale vecinilor) sau un medic ce uneori mai calcă pe bec (se îmbată, are îndoieli, adună averi pe care le mînâncă moliile, se destrăbălează cu câte o femeiușcă), dar care nu ezită să-și sacrifice viața în lupta cu o maladie precum coronavirusul? Chiar dacă am precizat că respectul și simpatia mea se îndreaptă spre medicul-erou, preotul a refuzat să se pronunțe în favoarea credinței comode sau a jertfei supreme, recurgând cu onctuozitate la spusa apostolului Iacov despre esențiala legătură dintre credință și fapte.