Motto:  ia-ţi zborul sau mori!
                                                                                                                      (Florin Dochia)
       
    Pornind de la premisa, cuprinsă în motto, că Poezia există ca să ne ofere iluzia libertății, Florin Dochia continuă, prin Întunericul. Alte elegii de pe strada mea – Editura Rafet, Rm. Sărat, 2017 –  cartea sa  Elegii de pe strada mea, publicată în 2011, la Editura Premier, din Ploieşti. Noul volum  este un lung monolog, alcătuit din secvențe de viață, readuse în prim-plan de memoria afectivă, a căror latură introspectivă vizează stabilirea și conservarea unui echilibru interior al celui care se confesează, prin transgresarea unui întuneric instalat / instaurat intempestiv, ca urmare a  impactului cu el (entitate a cărei identitate, nefiind precizată, favorizează atribuirea unui număr nedeterminat de conotații), surprins în incipitul cărții, și receptat ca moment cardinal al ființei, ale cărui consecințe sunt, apoi, direct sau indirect, inventariate și explorate pe parcursul întregului volum: el mă priveşte şi se naşte întunericul, dar, mai ales, el mă priveşte /şi se naşte întunericul înlăuntrul meu / şi se răspândeşte ca o boală a sângelui.

    Cartea este scrisă, după cum se poate remarca, în cea  mai mare parte, în manieră postmodernistă, prin valorificarea mecanismelor acestui fenomen artistic larg, între care anularea granițelor dintre genurile literare consacrate, apelul la intertextualitate (într-o după-amiază / a unui oarecare faun,  / a oricărei madlene; Deasupra cer de stele. // Jos, podeaua curată a eșafodului), aluziile culturale, atenția acordată cotidianului, ridicat, astfel, la rangul de obiect sau sursă pentru estetic, printr-un limbaj colocvial, iar, la nivel prozodic, cu precădere, prin apelul la versul liber, pus într-o haină lexicală omogenizată, ca urmare a abolirii normelor ortografice, demers ce vizează și sugerează, printre altele, în plan semantic, la fel ca în cazul altor confrați afiliați mișcării amintite, sublinierea egalei importanțe (sau banalități) pe care o are orice fragment de realitate.
    Receptiv, așadar, la o omniprezență sub auspiciile / tirania căreia se deschide cartea, pe care o semnalează și o acceptă încă din incipit– într-un poem cu statut de invocație sui-generis, amintind, mutatis mutandis, de epopeile antice –, cel ce se confesează dezvăluie o perspectivă asupra lumii spre care-și focalizează atenția, care se remarcă, de la început, nu atât prin insolit, cât, mai degrabă, printr-o tendință elegiacă (anticipată, de altfel, prin titlu), stare menținută însă în limitele unui confort emoțional, prin exorcizarea, din capul locului a tot ceea ce poate periclita amintita stabilitate lăuntrică.
    După primul poem, construit narativ-evocativ, păstrându-se nota confesivă, se continuă, printr-un lirism, cu pasaje contemplative, tentativa de surprindere și cuprindere atât a frământărilor sinelui, cât și a zbaterilor contextului uman în care i se derulează viețuirea, măcar temporar, spre a putea să se limiteze astfel, prin cunoaștere, efectele apăsătoare, induse de orice vecinătate funestă, împotriva căreia se îndreaptă un arsenal mai mult sau mai puțin eficient, desemnat prin perfuzii, fiole de prezent sau prin asaltul branulei de plastic violet. În subtext, se poate desluși însă prezența unui carpe diem, impus de circumstanțe, ca antidot la disfuncțiile vieții, în ansamblu, când  pleoapele sunt lipite / şi întunericul stăpâneşte peste simţuri / astfel încât lighioanele pământului / mă pot cerceta în voie.
 Dacă după apariția sa intempestivă, întunericul se înstăpânește, devine copleșitor sau chiar devastator, „subrealitatea” rămâne lumea esențială (prezentă, conștient sau nu, în viața oricui), lumea pentru a cărei prezervare, fie și la granița cu oniricul – ca, spre exemplu, această imagine a ploii: ploaia ca o spălare cu pietre, / (creier vopsit cu os, / timp vopsit cu stele, / moarte vopsită cu viaţă / clopot vopsit cu verbe) /ca o lapidare apocaliptică – poetul caută necontenit drumul, chiar dacă acesta începe de la marginea prăpastiei, într-un areal punctat deseori de imagini suprarealiste (doar memoria se mai îmbracă  / în hainele noi ale împăratului / şi ne povesteşte despre lecţiile de înot / în rada portului le hâvre,  / printre cadavre de delfini / şi de pescăruşi vorace. / nelipsit este ţipătul, / ca un vierme târându-se / pe podeaua inimii mele căzute în dizgraţie.), în pofida concreteții toponimice (câmpina, sinaia, valea prahovei, comarnic, posada, bușteni, dar și parcul san biagio, canal grande, sidney, normandia etc.).
Totodată, pe acest fundal, își face apariția, mai ales în invocație, „ea”, prezența feminină ce poate avea, de asemenea, conotații distincte, dar, indiferent care ar fi acestea, i se rețin valențele pozitive (tu vino, femeie, – ţi-am strigat –  şi deschide  / în mine poarta prin care ies fluturii  / şi intră albinele  / să-mi îmbrace lăuntrul în miere.), iar atribute ale morfologiei ei (ale prințesei neștiute ori ale celei din zări îndepărtate) sunt recunoscute și dincolo de ființă: ţipătul are o carapace aurie / metalică  / alunecoasă  / are tălpile însângerate  / are sânii tăi ca umede boturi de căprioare  / are de gând să-şi facă sălaş  / în trupul meu curat  / printre umbrele subţiri ale plecărilor tale. Mai mult: universul întreg are date ale feminității (drept care, se vorbește despre pubisul universului feminin / înflorit din senin / din care fierbinte curge lava, / otrava, / mierea, / curge ca o lumină care moare încet / strivită de / gheaţa întunecată a plictisului). Totuși, „ea” rămâne undeva, într-o necuprinsă depărtare:  este evident că femeia a plecat departe, / peste mări şi peste ţări, / ai rămas umbră tu / şi te uiţi la mine cu ochii ei albaştri, / cu ochii ei înfometaţi de lumină.
    Un element de continuitate, raportat la volumul precedent, aici, în Întunericul, este că, în multe poeme, se  traduce, cu mijloacele poeziei moderne, îndeosebi, starea celui ce ajunge în cea mai gravă dintre situațiile-limită ale ființei, când viața și moartea și-l revendică, cu forțe inegale însă, iar „cheia” se află, paradoxal, tocmai în mâna lui, grație tocmai dublului statut pe care îl are în momentele respective, de potențială victimă, dar și de învingător (vremelnic). De aceea, retrospectiv, în unele poezii se aduc scurte fragmente din încleștarea cu neființa, eul privind acum tristul spectacol cu emoție, dar și cu încrederea celui care a trecut peste infern: 
gratii albe subţiri şi dese la ferestrele morţii. / somnul ei netulburat de vise. / o privesc printr-un tub negru şi mi se / pare că se mişcă lent şi ia proporţii, // se desface de sine şi de aşternut, / se zbate să iasă din celula de zid din vid. / o privesc avid, o desfid, nu deschid / firele albe subţiri şi dese prin care-am cernut. Rezolvarea însă nu poate fi, în acest context, decât una: ia-ţi zborul sau mori!, fiindcă s-ar putea ca în mine să zboare ceva, / ca micşorarea unei dorinţe de mărire, / ca murmurul unei rugi de iertare / pentru un păcat posibil.
    Și chiar dacă mijloacele de manifestare a libertății pe care le oferă realitatea sunt limitative, soluții salutare neconvenționale se pot găsi: vino să inventăm nişte ferestre / şi să evadăm în văzduh. // abia apoi vom construi ziduri de sprijin  / pentru ele  / şi visuri pe care să le ascundem / dincolo de gratii. Pe de altă parte, o formă posibilă de contracarare a asaltului cotidianului și, deci, a îngrădirii, poate fi resemantizarea unor date ale lui, ducând, în același timp, la sporirea ludicului (duc în lesă un dog german. / el duce-n lesă nişte dogi veneţieni / care consumă delicat hot-dogi polonezi. / strada este aglomerată), coroborat cu ironia, dar și cu aplecarea spre reliefarea oximoronicului care, în funcție de direcția din care e privit, poate fi receptat ca pozitiv sau negativ (s-a aprins întunericul. / i-am dat foc dis de dimineaţă, / într-un moment de derută / sau într-un moment de inspiraţie. / i-am dat foc / şi el arde cu flăcări negre,/ aruncă scântei negre / în fumul negru /… / arde în mine întunericul sau: un răsărit / apus pentru totdeauna), tot în descendență postmodernistă, ceea ce, de asemenea, susține impresia măcar de libertate. 
    O consecință a acestor date este exprimarea deseori aforistică, semne al unei îndelungi reflecții asupra vieții:  paradisul e uşa întredeschisă a infernului.
    Pe tot parcursul cărții, deși vocea lirică dă impresia de stăpânire de sine, de control asupra sentimentelor, poezia pe care o scrie Florin Dochia e a neliniștii (e o chemare, / e o nelinişte, / e o foame de stele, /e o absenţă prezentă în mine. // oriunde întorc privirea, mă urmăreşte / şi înlocuieşte ceea ce aş vrea să văd / cu ceea ce nu aş vrea să văd) și a actelor și a gesturilor extreme, asumate  conștient:   suflete, dezbracă-te şi mori!
    În plan formal, expresie a neliniștii, dar și a resemnării este și prezența versului tradițional, cu inflexiuni de bocet, care, concomitent, adâncește nota elegiacă: nu se mai închide abisul din carne, / culoarul morţii pare-atât de lung / şi-n mine-i atât de departe / că n-am să mai ştiu vreodată s-ajung. // nimeni nu-ntoarce clepsidra, / nime’-n deşert nu mai trece. / e-n mine târziu şi se-nchide / şi-abisul din carnea cea rece. // e-n mine târziu, e-n mine o noapte / ce nu se sfârşeşte în zori; / lumina-i absenţă şi-abisul din carne / ne lasă-n vecie c-o viaţă datori. // cuvântu-a trecut / şi-o noapte în urmă-i se lasă. / sfârşitul acesta-i fără-nceput, / abisul din carne îmi este acasă.
    Peste toate acestea, cel ce-și evaluează parcursul existențial, în răgazul dintre momentele în care evocă o experiență teribilă, pe care, din fericire, a depășit-o, evadează în analiza unei iubiri ideale, pe care și-a imaginat-o, în care iubita, ar fi „ieșit din rând”, fiind unică (steaua singură pe cer). Totuși, din perspectiva unei etape depășite, are puterea de a-și estima naivitatea investiției într-un vis: credeam în daruri ce n-au fost promise / credeam că diamante vei face din cenuşă, / că vei trezi vulcanii cu explozii, / dar fost-am numai unul din nerozii / care-au sperat că s-a deschis o uşă / şi că lumina îi va îmbrăca-n culoare: / era doar cenuşiul florii care moare / ’nainte ca un flutur s-o dezbrace / de taine – mai văd încă privirile-ţi opace.
Concluzia paralelismului dintre aspirație și realitate nu este însă demobilizatoare pentru visător: voi muri inventându-te, fiindcă, la fel ca orice artist, de când lumea, poetul se zbate continuu între acestea: de-aş fi-n alt timp, acum, / de-aş fi în altă lume, / n-aş întreba nici cum / şi nici de ce nu vii, / iubito, să mă-ndupleci / să-ţi fiu covor sub brume. // ai fi mereu în zbor, / ai fi, în paradis,  / secretul coridor / ce ne conduce,-n vis, / spre dulcele şi veşnic / infern izbăvitor. Concluzia, ca totdeauna, e zădărnicia, căci umbra cărnii / se târăşte supusă, de vreme ce tous les jeux sont faits, / rien ne va plus.
    De remarcat este, că, disecând trăiri, vizualizând lăuntrul ființei, cu viața ascunsă acolo, cu ecouri venind dinspre naturalism, poetul caută, concomitent, așa cum spune Emil Cioran, schimbând ce e de schimbat, să anticipeze surprizele fatale ale viitorului, pentru a nu deveni victimă a dezastrului esențial, vorbind, de pildă, de ploaia ca o venire a ta din zări îndepărtate, / într-o revărsare în sângele meu, / cum şuvoaie de viruşi şi de bacterii, / îndrăgostite malign şi stupid, /caută căldura florei şi a faunei, /locuindu-mi coloana vertebrală, / în special vertebrele L4 şi L5, / cele mai dedate la nebunii scoliotice.
    La același capitol, la nivel ideatic, dar și al imaginilor artistice, în poezia lui Florin Dochia din acest volum, se pot identifica ecouri folclorice (motivul mioritic al morții ca nunta finală, care urmează să se petreacă atunci când ghilotina luminii / va cădea), eminesciene (viața ca „vis al morții eterne” – viața e o prezență a morții), argheziene („piscul sfârșește în punctul unde-ncepe” – cel mai frumos este lucrul / înainte de a fi văzut / atingerea privirii îl răneşte), din creația lui Nichita Stănescu („Eu stăteam la o margine a orei, / tu – la cealaltă” – tu locuieşti într-o dimineaţă, / eu am închiriat temporar o înserare) etc.
    Dar și marea literatură a lumii își lasă amprentele asupra creației poetului contemporan, influența subtilă a lui Shakespeare fiind vizibilă, de pildă, în unele versuri care trădează aplecarea peste condiția omului: să nu întrebi nicicând / femeia ce să nască / aşteaptă – ea, în gând, / afla-va că, de fapt, / trimite-o viaţă morţii / sub a nădejdii mască.
    În continuare, spre finalul primei părți a volumului, atenția este tot mai mult spre sentimentul suveran. Întunericul rămâne însă o constantă a lumii, indiferent de cine și cum joacă rolul principal, numai că potențialitățile lui se transformă, încât, în perimetrul stăpânit de dragoste,  …întunericul  / va naşte fluturi / ca nişte răni proaspete, /  iar singurătăţile  / se vor ascunde / în turle ruginii. Și, de asemenea, rămân manifestările oximoronice: strigătul meu e o șoaptă ori: o lumină absentă / prinsă în voluptatea tristeţii
    Cu Alte elegii de pe strada mea, poetul se fixează în cotidianul citadin, căruia îi scoate în evidență aspectele nesemnificative și, fără a căuta să acceadă la problematica mare a universului ori măcar a planetei, își propune doar noua ordine municipală, care să cuprindă o lume utopică, după chipul și asemănarea gândului visătorului, reconfigurată și nu doar în sincronie, ci și privită diacronic, cu aport consistent ironic și autoironic, sau cu deraieri lexicale, cu același efect: legea distracţiei universale  / va domni pe cele mai importante străzi… Și, totuși, în ciuda metamorfozei la care supune – cu puterea gândului – lumea, nici măcar artistul nu poate ignora perpetuarea, în orice condiții, a racilelor acesteia, între care persistența măștii, adică a ipocriziei, a nesincerității, de vreme ce, de pildă,  deschid fereastra să intre marea de măşti.
     Pe acest fundal, gândul morții – memento mori – este bariera din fața oricăror efuziuni: ştiu: moartea vine ca furtuna  / într-o dimineaţă de vară, dacă, deși există iubirea, pe ziduri, / cu aripa-n lanțuri mă zbat.
    Imaginile create sunt deseori aproape suprarealiste: eşti îngerul cu pantofi de lac. / peşti himerici strălucesc  / în ochii tăi transparenţi / se hrănesc din ierburi de mare / imaginate cândva în acvarii celeste sau: tu stai adunată toată  / în jurul buricului,  / pe o pagină albă,  / la marginea istoriei,  / la marginea neîntâmplării
    Cu toate că sunt intitulate elegii, poeziile din partea a doua a cărții sunt mai puțin elegiace decât cele din prima parte, fiindcă aici, poetul de fapt, ipostaziază peisajul urban contemporan, fără nimic spectaculos,  în contactul obișnuit cu el, căruia însă ochiul artist îi găsește oricând laturi care nu se pot revela celorlalți.
    Cotidianul, boala și dragostea (cu ecouri mitologice, de pildă, prin aluzii la mitului lui Pygmalion sau al celui al androginului: iubito, / suntem feţele aceleiaşi monede: / atât de aproape  / şi nu ne vedem niciodată…) sunt temele definitorii ale celei de-a doua părți a volumului: cotidianul cu banalul lui ridicat la rang de preocupare pentru sensibilitatea artistului, boala ca factor care deturnează cursul firesc al vieții, fără ca omul să i se abandoneze cu totul, fără să renunțe le luptă, și iubirea, căreia, în aceste circumstanțe, îi fixează un loc special:  eşti nouă aici, / iubito, / eşti ultima.
Și, totuși, dacă postmodernismul este, în scrisul lui Florin Dochia, mai degrabă, programatic, deseori, poetul îl depășește, dezvăluindu-și aplecarea naturală spre frumos, la care se raportează dintr-o perspectivă care îl așază, concomitent, și în descendența neoclasicismului, și în cea a neoromantismului. O seamă de imagini artistice din poezia lui sunt concludente în acest sens: durerea mătăsii sfâşiate în zori, bocetul viilor la căpătâiul morţilor, porţile larg deschise nisipului, ne-am oprit cândva la o cafea, / pe terasă; / cădeau fărâme de tencuială, / ca o ploaie de vară. // era chiar o cafea la nisip,  / cu amintiri ale corăbiilor eşuate  / şi ale cadavrelor de pescăruşi  / spălate de apa mării sărate.
    Procedând în felul acesta, asumându-și libertatea de manifestare postmodernă, dar lăsându-se, când și când, în voia propriilor simțiri, poetul creează o lume echilibrată, fără efuziuni, dar și fără excesele din scrisul contemporan, la nivel lexical, de pildă, unde nu face, totuși, concesii limbajului dezinhibat, pe care-l regăsim la mulți dintre contemporani.
La nivelul expresiei, prezența notațiilor intertextuale amintite mai sus, fortifică, ludicul și, concomitent, atenuează disconfortul (eufemistic spus) creat de amintita contiguitate: trec, rânduri-rânduri, muncitorii / și-n asfințit se-ngroapă zorii ori: semaforul se stinge. / câinele se stinge.  / zidul rău mă strânge sau:  mergem să salvăm o mică subrealitate,  / suntem de serviciu, / altfel am sta la uşa farmaciei / aşteptând să pice vreun barosan / cu iarbă de mare şi peştele-n gheare. Tot la fel, vorbește despre  orice eşafod / pe care ai fi putut să tai tu gâtul elocinţei.
    Concluzia? În așteptarea altor și altor elegii de pe strada lui Florin Dochia, ascultând ibricul mormăind pe aragaz, puțin câte puțin, întunericul tras peste lumea din afară dezvăluie lumina dinăuntru…