*Nicolae Lotreanu, Regula imbecilității, Alternative

     Încă din prima fază a „avertismentului” cu care a găsit de cuviință să-și înceapă cuvântarea către cetitoriu, N. Lotreanu riscă să-și dea singur cu tifla. Cu alte cuvinte, cu toată modestia pe care ține s-o sublinieze în frazele următoare, se prezintă pe sine însuși ca pe-un profet în adevăratul sens al cuvântului, ca pe-un profet care a intuit „tot ce avea să se întâmple în viața noastră socială, cam din 1974” încoace. Asta datorită unor date pe care „le-a obținut singur, datorită unei intuiții neliniștite, sensibil, aproape la limita patologicului”, ajungând să trăiască „cu intensitate” drame pe care doar el le întrezărea. Deși uneori strica petrecerile prietenilor săi.

     Autorul are totuși tăria de caracter să recunoască faptul că „nimeni nu e profet în țara lui”, contrazicându-se (lucru reîntâlnit când vorbește despre ceea ce a numit „eseuri care par să fi trecut proba timpului”, precum și despre niscaiva „erezii lirice”, care, vorba lui, „nu puteau lipsi”).

     Într-o altă ordine de idei, Nicolae Lotreanu a adunat în partea întâi a acestui volum, după cum singur mărturisește, eseuri publicate prin ziarele și revistele de după decembrie ‘89, cu precădere în revista omonimă editurii care i-a scos cartea. Ele au un pregnant caracter reportericesc, trădând un gânditor ce se vrea profund (pe alocuri și este, concluzie desprinsă din acele „Pietre pe drum de-ntoarcere” - partea a doua a volumului -, nimic altceva decât niște aforisme, mai mult sau mai puțin reușite, unele nefiind altceva decât niște adevăruri de mult cunoscute, altfel doar rostuite-n rostirea autorului: „Urează-i tot binele celui ce ți-a făcut răul”, „Doar dragostea îl poate face pe om să suporte umilința”...), un gânditor care tinde să șocheze uneori încă din titlu.

     Mult mai reușite mi s-au părut, în schimb, acele „erezii lirice” din finalul cărții. În ele am găsit un alt Nicolae Lotreanu. Poate chiar pe cel adevărat. În mod cert, acela care-și caută „prin muguri de iarbă cuvintele”, smulgându-le pământului, mi s-a părut a fi un cu mult mai profund gânditor decât ar fi vrut să fie în celelalte două capitole ale cărții.