Lampa cu petrol atârnată de cuiul bătut în peretele casei lângă capul patului în care dormeau părinţii, ardea cu flacără mică, afumând sticla. Eu în patul alăturat mă prefăceam că dorm, ca să pot asculta discuţia lor. Mi s-a părut, că pun ceva la cale şi că se fereau de mine. Aşa credeam eu, în mintea mea de copil. Nu aveam mai mult de nouă-zece ani în acea vreme. Ei şuşoteau că aşa erau învăţaţi ţăranii să vorbească, când intrau în pat, pe şoptite. Vorbele lor le desluşeam destul de greu.
Mi-am adus aminte, din cele auzite, că în timpul zilei când mă jucam cu cercul prin curte cu vecinul meu Petrică, mai mic cu un an decât mine, l-am văzut pe tata tot cărând în braţe saci din pânză de cânepă ţesută de mama la război, spre magazia unde ţineau bucatele (cerealele).
Nu ştiam ce are de gând să facă şi nici nu am dat importanţă la ce făcea el prin magazie, fiind preocupat să nu-mi cadă cumva cercul din sârma folosită la conducerea lui prin toată curtea, dacă nu ne chema să ţinem de gura sacului eu pe o parte, Petrică de cealaltă, cât el turna cu baniţa  în sac grâul luat din hambar. A încărcat câţiva saci cu grâu şi alţi saci cu orz şi cu porumb şi i-a apropiat de uşa magaziei, după ce i-a legat la gură cu o sfoară groasă din câlţi de cânepă împletită de bunica pe vârtelniţă .

Tata cultiva câţiva zeci de metri pătraţi cu cânepă şi alţii cu in pentru nevoile gospodăreşti. Când plantele ajungeau la maturitate le tăia cu secera, le lega în snopi şi apoi băga snopii în apa lacului din marginea comunei la topit, adică la putrezirea părţilor lemnoase.
După vreo două săptămâni aducea acasă snopii aflaţi în putrezire şi începea prelucrarea lor prin meliţare, adică prin trecerea printr-un dispozitiv format din două scânduri bătute la capetele a doi ţăruşi înfipţi adânc în pământ să nu se mişte, printre care intra o altă scândură care rupea tulpinile aşezate pe meliţă, până partea lemnoasă se sfărâma şi se scutura, rămânând doar fibra. Atunci intra în acţiune bunica, mama tatălui, sau mama, care treceau fuiorul printr-un alt dispozitiv format din multe cuie lungi şi ascuţite, bătute unul lângă celălalt la înălţime egală într-o bucată de dulap, care scămoşa fuiorul.
 Am văzut mai târziu aşa ceva, când am fost la un circ ambulant, dar dulapul era mai mare şi mai lung şi se aşeza un fachir cu spatele pe cuiele ascuţite.
Femeile spuneau că dărăcesc fuiorul. Urma torsul şi ţesutul iarna la război, când nu aveau prea multe activităţi prin curte. Din pânza din cânepă realizată, mama sau bunica coseau saci, iar din pânza din in făceau ştergare sau material pentru cămăşi obişnuite, sau de noapte. Pe cele de noapte coseau cu fir de arnici  diferite desene florale, ca să fie cât mai frumoase, iar la gât ataşau şnururi cu ciucurei coloraţi la capete.
Cum spuneam, mă prefăceam că dorm să văd ce pun la cale ăi bătrâni. Aşa le spuneam noi copii, cu toate că tata nu depăşea cincizeci de ani şi mama patruzeci şi cinci.
- La ce oră zici că pleci? îl întrebă în şoaptă mama pe tata stând în pat mai mult pe întuneric, pregătiţi pentru culcare, lampa fiind cum ziceam cu fitilul doar pâlpâind să nu se stingă.
- Păi zic, să fiu plecat pe la vreo două. Până ajung cu căruţa la Constanţa, durează drumul cel puţin patru ore şi ceva. Sunt peste treizeci şi cinci de kilometri.
- Crezi că ai să reuşeşti să obţii un preţ bun? Să nu baţi drumul de pomană! Avem noi nevoie de bani, dar nici pe degeaba să ne dăm agoniseala de un an, nu putem. Ştii că a venit iar Ionel Beleaua - preceptorul, să ne amintească că nu am plătit dările la primărie! De fapt, pe Beleaua îl chema Ionel Şerban, dar lumea îi spuneau Beleaua că îl considera o mare belea pe capul omului cu adunatul dărilor către Stat, din ce în ce mai împovărătoare.
- Dă-l în ceara mă-sii, că-i vom plăti. De-aia merg tocmai la Constanţa. Sper să vând ceva şi la un preţ mai bun. Poate merge mai bine ca la obor la Mangalia. Ai văzut şi tu. Ţiganii samsari vor să-ţi ia munca mai pe degeaba dar își vând tinichelele lor, cât nu face. Numai să te păcălească, fi-le-ar mama lor a dracului de borâturi, spuse tata cu obidă.
În mintea mea s-a înfiripat imediat dorul de aventură.
- „Ce-ar fi să merg şi eu la Constanţa? Nu am fost niciodată, aşa că am să mă strecor din pat, fără să observe părinţii preocupaţi cu pregătirile plecării, mă voi îmbrăca şi ţuşti peste gard să mă atârn de inima căruţei în spate până voi ieşi din sat”, îmi facui eu imediat planul aventurii vieţii mele.
Odată gata programul stabilit am şi adormit, dar aveam un somn ca al iepurilor,ca la primul zgomot, să mă pot trezi.
Cum am simţit mişcare prin cameră şi pe ăi bătrâni părăsind odaia, cum şi eu o zbughii din pat. Am căutat repede, în lada de zestre a mamei, unde ţinea hainele ceva mai acătării , hainele pe care le îmbrăcam de obicei, când mergeam la biserică,  că de, ajungeam la oraş şi cu ele la subţioară, pe uşa din faţa casei, m-am ascuns sub trandafiri. Aveam eu un loc, unde mă piteam în Săptămâna Mare a Paştelui, să-mi mănânc ouăle vopsite de mama. Imediat cum umplea copaia pentru frământat aluatul de pâine, sau coşul din nuiele de alun, cu ouă de toate culorile, cum dădeam iama prin ele, când nu era atentă la năzdrăvăniile mele şi sbughio sub tufa de trandafiri, unde nu mă putea vedea nimeni. Doar nu era să aştept încă două - trei zile până venea Paştele, ca să-mi astâmpăr pofta de ouă roşii.
Odată ieşit afară din casă, îmi zării părinţii în lumina lunii, cum în liniştea nopţii, cărau sacii de la magazie la căruţă şi îi încărcau în aceasta. Din când în când, câte un câine buimac spărgea acea tăcere tainică a nopţii cu lătratul lui răguşit.
Caii erau înhămaţi la căruţă şi fornăiau scoţând aburi pe nări în răcoarea dimineţii. Cum m-am îmbrăcat, m-am şi ascuns după cuptor să nu mă simtă careva dintre ei şi imediat ce tata a ieşit cu căruţa pe poartă, iar mama a închis-o la loc, intrând în casă, pe aci ţi-e drumul, ţuşti peste gardul de piatră şi direct pe lemnul din spatele căruţei care făceau legătura între roţile din faţă şi cele din spate.
Zdruncinăturile pe glodul uliţei desfundate, nu prea îmi conveneau, dar nu aveam ce face, dacă doream să văd oraşul. Din când în când, din cauză că mă durea fundul de la lemnul noduros, mai mergeam pe jos când caii erau la pas. La un moment dat, văd că se zăreşte o mogâldeaţă mişunând în urma noastră. Am bănuit că este un câine şi cât pe aci să sar în căruţă, de frica câinelui şi astfel să-mi deconspir prezenţa. Am văzut că mogâldeaţa se gudura la picioarele mele şi imediat am înţeles,  că de fapt era Braica, căţeaua familiei, care şi ea s-a luat după căruţă ca şi mine, fără acordul stăpânului. Circulam amândoi clandestin în spatele atelajului încărcat.
Peste puţin timp am depăşit perimetrul comunei şi cum am ieşit la drum de câmp, tata a dat bice cailor să meargă la trap. Drumul era uşor în pantă, cobora spre lacul de la marginea comunei, acolo unde topea tata cânepa şi inul. Eu mai departe mă ţineam cu mânuţele prinse de fundătoarea căruţei să nu cad de pe locul meu incomod. Braica şi ea alerga în spatele meu legănându-şi coada veselă nevoie mare. Ne apropiam de satul Moşneni, la şase kilometri de comuna noastră, când a ieşit luna dintre nori şi tata a observat că nu este singur pornit la drum, ci însoţit şi de căţeluşă.
A oprit căruţa, s-a dat jos şi cu biciul a încercat să alunge animalul, să-l întoarcă din drum, dar de unde. Căţeaua se îndepărta câţiva metri şi se oprea privindu-l cu ochii ei mari şi întrebători. Când tata se întorcea spre căruţă revenea şi ea în apropiere. Aşa m-a descoperit şi pe mine ascuns lângă cai, tremurând în frigul dimineţii răcoroase a sfârşitului de septembrie.
Numai o asemenea surpriză nu şi-ar fi dorit. Înapoi nu avea cum să se mai întoarcă. Mi-a tras câteva la fund şi alte scatoalce după ceafă, plus înjurăturile de rigoare şi m-a luat de o mână şi de un picior şi m-a aruncat ca pe un balot în căruţă, peste sacii cu bucate. Atunci nu a mai spus nimic nici căţeluşei. A înţeles că de fapt căţeluşa, o maidaneză de talie mică, bălţată cu alb şi negru, cu urechile clăpăuge şi picioarele scurte, s-a luat mai mult după mine, decât după atelaj. M-a acoperit cu o haină de a sa şi tot înjurând pe înfundate, a dat bice cailor plini de năduşeală din cauza greutăţii trase şi a efortului depus.
Ajunşi la grădinile de la Zarguzon, în apropierea oraşului Techirghiol, tata a tras caii la fântâna cu cumpănă şi i-a adăpat, lăsându-i să se mai odihnească vreo jumătate de ceas. Tot mai erau vreo douăzeci de kilometri până la Obor.
Dimineaţa, când zorile au început să mijească de ziuă, m-am trezit şi eu din somnul ce m-a furat în hurducăiala căruţei. La ferestrele caselor pe lângă care treceam, a început să se aprindă becurile. Aici nu mai era ca la ţară, iluminarea cu lampa cu petrol şi fitil din bumbac. Prin curţi se auzeau câinii lătrând, simţind prezenţa căţelei noastre, care s-a vârât cu coada între picioare sub căruţă mergând în ritmul cailor.
Când am ajuns la Obor, care se afla în centrul Constanţei, se luminase bine. Tata s-a orientat şi a tras atelajul pe o stradă, unde mai erau şi alţi ţărani veniţi cu cereale sau alte produse agricole spre vânzare. A deshămat caii, i-a frecat bine cu un şomoiog de fân, i-a acoperit cu saci goi pentru a nu face aprindere la plămâni, din cauză că erau uzi de transpiraţie şi apoi a pus zăblăul  cu grăunţe în capătul oiştiei să mănânce până v-a reuşi el să vândă ceva din sacii plini.
Din vârful căruţei unde eram eu cocoţat se vedeau tiribombele  viu colorate, aşteptându-şi clienţii. Mai erau şi tot felul de corturi având pânza colorată în culori stridente, reprezentând scene de lupte tătăreşti, femei cu şerpi atârnaţi de gât şi multe desene de acest gen, unul mai grotesc decât altul. Undeva pe o construcţie metalică cilindrică înaltă de vreo cinci - şase metri şi cu o platformă în jurul ei la partea superioară, exista la intrare o reclamă mare pe care scria ZIDUL MORŢII având desenat un motociclist cum se urca pe pereţii metalici.
Era o dimineaţă răcoroasă, dar cu cer senin în Constanţa, gălăgie, misiţi care tot cercetau preţul la cereale, gură cască şi multă lume cu sau fără treabă prin obor. Era duminică, zi de târg şi mulţi sosiră din toată regiunea. Tata mi-a spus pe un ton fără echivoc.
- Tu-ţi ceara mă-tii, poate dispari de aici, să te mai caut şi prin furnicarul ăsta de lume.
Eu eram cu ochii numai pe tiribombe şi pe intrarea de la "Zidul morţii" unde se auzea o motocicletă turată de scotea un fum şi un zgomot de ziceai, că nu-i numai una, ci câteva. Curioşii după ce plăteau biletul de trei lei cât scria pe pancartă, se înghesuiau pe marginea zidului de tablă. Curiozitatea mea nu avea margini. Cum să fac, să văd şi eu, ce se întâmplă în interiorul cilindrului din tablă de aplaudau aşa de tare spectatorii?
Nu aveam curajul să-i spun tatălui meu că m-aş duce şi eu să văd ce-i acolo. Soarele era urcat la vreo doua suliţe, cum o tot auzeam pe mama că zice, când o întrebai cât este ora şi a început să dogorească. Fiind prea cald acum după frigul de dimineaţă, am luat un sac gol şi l-am întins lângă căţeluşă sub căruţă unde m-am cuibărit şi eu. La un moment dat am adormit. M-a trezit tata, care mă invita la masă. În afara pâinii şi a bucăţii de brânză de oaie din traistă, s-a dus şi a cumpărat şi zece mici de la un grătar, plus o halbă cu bere pentru el şi o cană cu bragă pentru mine. Mă gândeam, că dacă tata face o asemenea risipă, înseamnă că a vândut ceva din cereale. Când m-am uitat în căruţă, erau vânduţi mai mult de jumătate dintre saci.
Cum am fost martor la discuţia dintre părinţi cu o noapte în urmă, am îngăimat şi eu o întrebare nevinovată:
- Ai vândut bine, tăticule?
- Cât să-i plătim lui Beleaua am luat, dar ne mai trebuiesc bani şi pentru alte cheltuieli. Poate vând şi restul.
- Tată, te rog, mă laşi şi pe mine să mă dau în tiribombă? Nu m-am mai dat, de când se monta aproape de Paşte scrânciobul la Turtoi, de-l învârteau cu calul şi dădeai un ou pe tură, sau un leu.
 - Tu-ţi ceara mătii, poate te rătăceşti şi nu mai ştii să vii înapoi. Şi aşa cred, că o găsesc pe mă-ta moartă de inimă, când o vedea că nici tu şi nici căţeaua nu sunteţi acasă. Sper să bănuiască, că ai plecat după mine.
- Nu mă rătăcesc tăticule, că se vede "Zidul morţii" şi ştiu unde este căruţa noastră.
- Bine, ia un leu şi ai grijă ce faci, poate cazi din leagăn, să mai am şi alte probleme cu tine, că nu mi-ai făcut astăzi destule.
- Nu cad, că m-am mai dat şi eram mai mic.
- Ai grijă că de nu, pun joarda pe curul tău de nu te mai scapă nimeni din mâna mea, cât sunt de pornit pe tine.
Cum am primit leul, pe aci ţi-e drumul, direct la leagănele care se învârteau de zor. Norocul meu că preţul era doar cincizeci de bani, deci puteam să mă dau şi în barcă, un leagăn sub formă de barcă agăţată de o bară metalică şi-ţi făceai singur avânt.
Cum am terminat cele două ture şi banii, am fugit direct la zidul morţii, să mă strecor printre spectatori şi să văd ce se întâmplă aşa de interesant în interiorul cilindrului metalic.
Văzând un cetăţean mai vârstnic l-am rugat să mă bage şi pe mine. Pe pasarelă era un afiş pe care scria: “Copii până în 7 ani însoţiţi de părinţi - intrarea gratuită”.
- Nene, mă iei şi pe mine?
- Dar cu cine eşti măi prichiciule aici? mă luă el la întrebări pe un ton mai răţoit.
- Cu tata, dar a rămas la căruţă.
- Păi nu ai mai mult de 7 ani? mă descusu el înainte.
- Nu, sunt doar clasa întâi. Nu vedeţi, că sunt mărunt? minţii eu cu seninătate, cu toate că eram clasa a treia. Eram foarte mic de statură pentru vârsta aceea.
- Bine, dar să nu pleci de lângă mine, mă atenţionă el cu severitate în glas.
- Nu plec, nene.
Am ajuns la intrarea cilindrului de unde zgomotul făcut de motocicleta turată era asurzitor şi fumul îţi tăia respiraţia din cauza mirosului puternic de benzină şi ulei. Instalaţi sus pe podina din jurul cilindrului metalic, am văzut o motocicletă normală fără aripi de protecţie şi un motociclist echipat într-un costum, cum nu am mai văzut pe la ţară, cu cască pe cap şi ochelari mari din plastic pe ochi.
Pasarela era plină de curioşi, printre care se mai zăreau şi alte capete de ţânci ca mine. Bărbatul echipat aşa de caraghios cum mi se părea mie, s-a urcat în şeaua motocicletei sale şi cu motorul turat începu să se învârtească în jurul cilindrului metalic, când la un moment dat s-a urcat cu motocicleta pe perete şi a început să se învârtească cu viteză în jurul cilindrului. M-am speriat aşa de tare, de era să o tai la fugă, nu cumva să iasă din cilindru şi să mă accidenteze. Nu s-a întâmplat aşa. După câteva ture, aproape de vârful cilindrului la mai puţin uneori de un metru de marginea cilindrului, a început să coboare tot învârtindu-se pe pereţii metalici, până a ajuns la bază, unde a şi oprit în aplauzele asistenţei înmărmurite de teamă şi uimire. Totul nu cred că a durat mai mult de cinci-şase minute.
Abia aşteptam să ajung la căruţă să-i povestesc tatălui meu ce am văzut. Bineînţeles că iar m-am lipit de câteva înjurături şi una după ceafă, că nu l-am ascultat dar ce mai conta? Am văzut zidul morţii şi aveam ce să povestesc prietenilor mei de joacă.
 Tata terminase de vândut sacii cu cereale, cumpărase vreo doi-trei bolovani mari de sare pentru oi şi vaci şi alte cumpărături necesare în casă, după indicaţiile mamei.
Urcaţi în căruţa acum goală, caii mergeau parcă mai veseli. Erau mâncaţi şi bine odihniţi ca şi noi de fapt. Când am ajuns prin cartierul abatorului, o haită de câini s-a luat după Braica noastră şi aceasta speriată s-a repezit în fugă pe o stradă lăturalnică din apropiere, îndepărtându-se de căruţă. Oricât a încercat tata să o readucă, aceasta nu a mai apărut, aşa că am plecat fără ea spre casă. Eu plângeam de zor şi tot mă uitam să-mi văd căţeluşa revenind în spatele căruţei. Nu s-a mai întors.    Seara am ajuns târziu şi noi acasă. Când m-a văzut mama în căruţă lângă tata, s-a făcut că nu-i supărată dar cum am coborât şi am venit voios la ea, să-i povestesc ce am văzut la obor, m-a luat de o mână şi cu o joardă găsită prin apropiere, m-a luat la încins de urlam ca din gură de şarpe de durere. O asemenea bătaie nu am mai mâncat până atunci şi nici după aceea. Mi-a rămas bine întipărită în minte. Poate dacă nu mă bătea aşa de tare, nici nu-mi mai aminteam acum, de prima mea plimbare clandestină la oraş. Nu ştiu ce o fi fost în sufletul ei stând atâtea ore în incertitudine, neştiind când şi unde am dispărut. Braica s-a întors acasă după vreo săptămână, flămândă şi jerpelită, ca un câine de pripas, dar după câteva zile fiind bine hrănită şi îngrijită şi-a revenit. Aceasta a fost prima mea aventură când am plecat într-o plimbare clandestină la oraş.