Nadia Satul Povestilor                    „Când tremurându-și jalea și sfiala / Un cânt pribeag îmbrățișează firea... // Eu plâng atunci, căci tu-mi răsai în zare / A vremii noastre, dreaptă muceniță”, scria cu atâta frumusețe a cuvântului Octavian Goga, „poetul pătimirii noastre” și nu poți să nu te gândești la aceste versuri citind noul volum de „povești” al Nadiei Urian Linul, „Satul poveștilor”, apărut la Editura „eCreator”, din Baia Mare. Spunând „poveste”, te gândești involuntar la „basm”, acolo unde „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”, dar poveștile Nadiei Urian Linul sunt povești de viața, dintr-un loc în care „s-a născut veșnicia” (L. Blaga). Citindu-i creațiile, te transpui într-o lume ireală și totodată reală, o lume vie, nemoartă, chiar dacă unele sate sunt depopulate: „Casele-s pustii. Pământul e gol. Gol, dar bun! Însă cine să-l mai lucreze?”. Da, pământul rămâne uneori fără lucrători, dar solul sufletesc cu care sunt înzestrați oamenii, este lucrat cu măiestrie de slujitorii Cuvântului: dascălii, preoții, înțelepții... Figura centrală a cărții este DASCĂLUL, acel meșteșugar al minții celui aflat la grădiniță sau chiar la vârsta senectuții... Fiind de profesie dascăl, autoarea, femeie, mamă, bunică, fiică a Năsăudului este un exponent extraordinar al frumuseții omului.

Păstrătoare a tradițiilor și obiceiurilor, prin slujirea condeiului, ea ne dezvăluie și în acest volum sufletul unui adevărat român. Toate aceste atribute te trimit cu gândul la acea floare rară, acel „un trandafir în văi părea”, al lui Coșbuc, în „Nunta Zamfirei” sau la același „trandafir” din versurile lui Goga, din poezia mai-sus citată. „A fi trandafir” e o calitate pe care Nadia Urian Linul o are din plin. Chiar și modalitatea de a realiza „poveștile” te duce cu gândul la cei doi autori deoarece, lecturând, emoția pune stăpânire pe tine, inducându-ți stări de veselie sau tristețe, adică „râsuri” și „plânsuri”, după cum spune unul dintre personajele din „Iartă-mi, Doamne, prostia!”. Asta înseamnă scriitură de bună calitate... să trăiești întâmplările ca și cum ai fi parte din poveste. Aici redescoperi imagini estompate de praful timpului, revezi o parte a unui eu pe care îl credeai apus. Încă din primele pagini ale volumului facem cunoștință cu lumea satului, începând cu „grădinița”, locul în care cultivăm... flori, unde „Doma”, o educatoare dăruită profesiei și misiunii sale, empatizează cu fiecare preșcolar, fără a face diferențe. În lume oamenii sunt diferiți (întâlnim în paginile acestui volum persoane cu dizabilități, vârstnici, truditori ai pământului, dar și pe cei ce „au schimbat sapa-n călimară”, tineri, credincioși, preoți, elevi, dascăli, tați și mame, bunici), dar toți sunt actori pe aceeași scenă a vieții... Interesantă e dispunerea primelor două istorisiri, „Grădinița” și „Azilul”, parcă un început și un sfârșit, în care figurile dominante sunt educatoarea și preotul, de la care oamenii învață: „Din graiul tău culeg învățătură / E scrisă parcă-n zâmbetele tale, seninătatea slovei din Scriptură” (O. Goga). Între aceste două aspecte ale vieții se află însăși viața, trăită însă diferit, dar dominată fiind de carte: „Cartea este izvor de cultură. A fost și va rămâne! Dar izvorul de cultură, de bine, frumos și adevăr poate să existe în sufletul oricui, doar dacă este lăsat să curgă!”. Slujitorii cărții, ai învățăturii sunt chemați la rampă, delicat, cu respect și mult drag, astfel că îi vedem pe dascălii elogiați și aplaudați de autoare, de foști elevi sau de cei cu care drumurile li s-au intersectat: Ana și Iacob Tătar, Hogiu Leon, Ursu Maria („Dăscălița Dăscălițelor”), Teodora și George Dascăl, Lucreția și Vasile Greluș, Gheorghe și Livia Pleș, Ieremia, Alexandra și Radu Burcezan, Mircea și Terezia Pulbere, în trecerea cu urme vizibile, pe drumurile vieții, astfel că Nadia Urian Linul afirmă cu atâta mândrie: „Onoare școlii și dascălilor săi!”. Lectura acestui volum este mai mult decât captivantă, o citești cu sufletul, pentru că în ea sunt adunate frumuseți de necunoscut pentru unii: „Oameni între Oameni”, istorie, tradiții, obiceiuri strămoșești, credință, toate privite și trăite cu smerenie („Femei străine, venite de departe la rugăciune, păstrează pe cap eșarfele, nu pentru a se apăra de frig!”), acolo, la sat unde „totul este chemare, este rugăciune, este liniște și speranță”. Uneori frumusețea sufletului e umbrită de necazuri („Bătrânețea, boala, singurătatea, neputința, sărăcia, durerea, mai ales cea sufletească, acestea fac parte din viața și realitatea ei”), de rău, astfel că Nadia Urian Linul ne pune în gardă cu răul din sufletele semenilor noștri: „În urma mașinii se ridică nori de praf, iar doamna închide porțile, lipindu-le fără mult zgomot. Porțile sufletului. Da, doamna a înțeles ceva... Că în viață, niciodată să nu gândești doar cu inima! E prea riscant!”. Fiind și eu profesor (de vreo 25 de ani) și slujitor al Cuvântului, vă îndemn să citiți această carte cu inima, să o gândiți cu inima... fără regrete! „Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea ești și toate le împlinești...”, împlinește și gândul meu bun, acela de a lectura cu inima sufletul frumos, dezvăluit artistic în volumul „Satul poveștilor”, din traista prozatoarei Nadia Urian Linul. Așa să ne ajute Dumnezeu!