MihaelaAbagiuAtunci când cunoşti oameni  care au impresionat prin originalitate şi creativitate  şi de fapt acestea erau, posibil mecanisme compensatorii mai mult sau mai puţin conştiente pentru momente din viața încărcată de  momente anxioase şi nefericire, atunci eşti tentat să crezi în concluzia subiectivă  generală că creativitatea este într-adevăr relaţionată cu tulburările mintale. Uiţi pe dată că umanitatea nu se reduce la un singur om. Ştiinţa este obiectivă, însă. 
„Anxietatea este servitoarea creativității” a spus T. S. Eliot, să citez un alt exemplu.
Cititorule, îți propun un exercițiu de imaginaţie. Ai în faţa ta o persoană a cărei expresie facială îți atrage inexplicabil atenția prin cearcănele întunecate care-i înconjoară globii oculari, privirea tristă, dar pătrunzătoare fixată asupra unui punct și colţurile gurii discret descendente. Pare o persoană melancolică. Cât este de probabil să crezi despre acea persoană că are un potențial creativ sau este chiar un geniu?
Emoțiile melancolice au fost, de asemenea, surprinse de mulți artiști și au inspirat crearea de cântece banale de dragoste pierdută, dar și de capodopere artistice, cum ar fi gravura lui Albrecht Dürer „Melencolia”, pictura „The Scream” a lui Edward Munch (pictată într-o stare melancolică, dar mai degrabă exprimată ca anxietate), Sonat Opus de la Chopin 35 „Marșul înmormântării”, Simfonie nr. 6 din Ceaikovski, Pathetiqué (văzută de unii ca o notă de sinucidere - Ceaikovski a murit la nouă zile după spectacol) și întregul gen de muzică blues.


Aristotel s-a intrebat daca suferința asociată cu melancolia și „nebunia” este necesară creativității și eminenței artistice. Creativitatea și conducerea au ceva de-a face cu temperamentele asociate cu tulburarea afectivă? Răspunsul a fost da, atunci.
Asocierea dintre creativitate şi afecţiune mintală este una dintre cele mai controversate subiecte în cercetarea modernă a creativităţii. Ideea despre corelația dintre melancolie și marile realizări datează din antichitate. A fost un subiect care a suscitat curiozitatea și interesul cercetătorilor până în prezent. Dacă reuşim să trecem peste prejudecăţile culturale care ne înfăţişează poeţi depresivi, arhitecţi narcisici, pictori torturaţi de mintea lor şi muzicieni dependenţi ajungem să ne întrebăm dacă sunt oamenii creativi mai predispuşi la tulburări mintale şi viceversa.Dacă da, cum şi de ce se întâmplă aceasta ? Ce dovezi empirice a adus ştiinţa ?
În ultimele decenii a existat o creștere a studiilor atât de investigare a creativității, cât și a posibilei legături între creativitate și tulburări mintale.
Încă de la începuturile cercetării acestui subiect au existat dificultăţi conceptuale. Începând cu studiile de caz şi cu stereotipizările şi generalizările inadecvate ale concluziilor.
Studiul “Creativity and mental disorder: family study of 300 000 people with severe mental disorder”, cercetatorii   a evaluat 300 000 de persoane diagnosticate cu tulburări mintale. Relaţia dintre simptomele de anxietate, depresie şi dimensiuni ale creativităţii:gândire divergentă,  comportamente creative de zi cu zi şi realizări creative a fost slaba deci anxietatea, anxietatea socială şi depresia au avut asocieri slabe cu creativitatea. O revizie a altor zeci de studii a ajuns la concluzii similare. Mai mult, din punct de vedere al personalităţii se pare că oamenii creativi au tendinţa de a fi mai deschişi la experienţe noi, mai puţin convenţionali şi mai puţin conştiincioşi, mai siguri pe sine, cu auto-acceptare mai mare, ambiţioşi, dominanţi, ostili şi impulsivi.
O meta-analiză a sintetizat rezultatele de-a lungul a 25 de ani de cercetare a stării de dispoziţie și creativităţii au arătat faptul că stările de spirit pozitive produc mai multă creativitate decât stările de spirit neutre.Nu există diferențe semnificative între stările de spirit negative și cele neutre în relația cu creativitatea.  Creativitatea este sporită cel mai mult prin stări de dispoziție pozitivă. Stările de dispoziție negativă sunt asociate cu o creativitatea mai scăzută datorită inflexibilităţii cognitive.
Cu câteva excepții, aceste rezultate s-au generalizat la populația adultă generală.
 Până în prezent, astfel arată concluziile.
Compasiunea de sine sau cum să îți faci bine singur

Cum ar fi să te comporţi cu tine la fel cum te-ai comporta cu cel  mai bun prieten?
Cum ar fi să te comporţi cu tine cum ai dori ca altcineva să o facă? Plaja de răspunsuri la această întrebare nu are pretenţia și chiar nu-și dorește să acopere extremele psiho-patologiei unde, spre exemplu, răspunsul tău  ar putea răsuna în interiorul tău astfel: „Sunt un om lipsit de valoare și nu merit nimic, nu-mi iese nimic. (în cazul în care ai mai trăi cu astfel de gânduri prea frecvente). Mai rău ar putea fi să nu ai niciun răspuns și să nu cauți niciun răspuns la această întrebare.. Există și astfel de cazuri.
Cum ar fi să nu te mai agresezi emoţional în condiții critice ale vieții tale?
Minunat, desigur. Cum ss fac asta?
Nu vei şti să iubeşti şi nu vei fi iubit până când nu te vei iubi/respecta pe tine însuți,spune  o vorbă parafrazată... Desigur că nu mă refer la acea iubire de sine  obsesivă a unei persoane cu tulburare de personalitate narcisică. Mă refer la compasiunea de sine ..
Să începem cu-nceputul.

Ce înseamnă compasiunea?

Cu greu îmi imaginez că există cineva pentru care să fie necunoscut sensul cuvântului compasiune, chiar și vag. Pentru precizie, citește totuși rândurile de mai jos.
Compasiunea a fost definită şi luată în considerare încă  de la începuturile umanităţii .În general, compasiunea implică sensibilitate la experiența suferinței și dorința de a atenua acea suferință fără a evita contactul cu ea.
 
Conceptualizări ale compasiunii

A crescut interesul în psihologie și sănătate mintală pentru relația dintre compasiunea de sine și  sănătatea mintală. Domeniul se află în expansiune rapidă, iar constructul compasiunii  poate fi înțeles dintr-o serie de diferite perspective.
De exemplu, Goetz, Keltner și Simon-Thomas (2010) au definit compasiunea ca o experiență afectivă distinctă a cărei funcție principală este de a facilita cooperarea și protecția celor slabi și a celor care suferă . Acest lucru  decurge din asistarea suferinței altuia și asta motivează o dorința ulterioară de a ajuta. Ei localizează compasiunea în cadrul unei familii mai largi de stări legate de compasiune, inclusiv simpatie, empatie și milă. Aceste stări împărtășesc un accent pe ameliorarea suferinței celorlalți. În acest model, compasiunea este considerată  o trăsătură evolutiv avantajoasă dezvoltata  ca o parte a unui răspuns de îngrijire pentru urmașii vulnerabili care duce la preferință prin selectarea indivizilor compătimitori. Compasiunea a apărut ca o trăsătură de dorit în relațiile de cooperare între non-rude. În acest sens, Goetz și colegii săi (2010), în articolul „Compassion: An evolutionary analysis and empirical review”  asociază evoluția compasiunii cu dezvoltarea unei reputații pozitive - adică dacă obții o reputație de a fi binevoitor, aceasta este bună pentru supraviețuirea ta. Acesta poate fi privit ca un model tranzacțional care plasează evaluarea costurilor, beneficiilor și motivația la centru, din punct de vedere evoluţionist.
Abordările budiste se concentrează pe sensibilitatea atențională la suferință și
angajamentul de a-l scuti. În tradițiile budiste intenționalitatea  și motivația sunt centrale, iar compasiunea nu este văzută ca o emoție ca atare.În această conceptualizare, compasiunea poate fi înțeleasă ca intenția de a atenua stresul interpersonal.

Ce este compasiunea de  sine?

Acum cred că se deduce ușor ca a avea compasiune  de sine înseamnă a înțelege că și pe tine te caracterizează  imperfecţiunea și fragilitatea  și a fi mai puțin critic (nu-ți sugerez să devii iraţional!) față de tine deci a te auto-accepta. Cred că ți-ai dat seama că elementul semantic  cheie aici este conjuncţia „şi”.. și tu ca și ceilalți aveți această experiență comună a umanităţii. Că nu ești chiar unic din unele puncte de vedere, ştii şi tu Ești om.
Neff  în cartea “Self-compassion: An alternative conceptualization of a healthy attitude toward oneself. Self and Identity”  defineşte compasiunea de sine că o atitudine și o relație sănătoasă cu sine.
Kristin Neff, psiholog, cercetătoare, autoare  și profesor asociat la Universitatea din Texas, la departamentul de psihologie educațională din Austin, a fost prima care  a măsurat și a definit din punct de vedere operațional şi ştiinţific conceptul “compasiune de sine". Neff a argumentat că o bunăstare crescută, așa cum se reflectă în scăderea simptomelor depresive, o anxietate mai mică și o satisfacție mai mare cu viața ar puitea să fie asociate cu compasiunea de sine.
Dacă crezi că rândurile de mai sus au trezit în tine ceva neaşteptat, surprinzător, dacă vrei să afli mai multe despre compasiunea de sine, despre cum se asociază cu dispoziția ta și alte tulburări mintale și cum să ți-o dezvolţi, atunci îți recomand lucrările lui  Kristin Neff. Informații suplimentare poți afla prin  câteva click-uri pe Google. Vei descoperi cărți precum „Mindful Self-Compassion Workbook: A Proven Way to Accept Yourself, Build Inner Strength, and Thrive”, prezentări în conferințe, articole şi cărți audio.

Dezvoltă-ţi Forța interioară și prosperă!