Stefan NUrianLa poarta dinspre drum, câinele se arunca de zor, gata s-o rupă pe cea care încerca să o deschidă.
– Doamnăăă, faci bine să vii o țâră, până aicea! Mă rupe cânele mnitale! Nu pot intra…
– Ba da! Maaarș, Hera! Lasă femeia în pace! Du-te, hai!
– Vaaai, bine că te-am aflat acasă, doamnă, că te-am mai cătat o dată. Auzi, tătucul țânea în pod ceva cărțulii de-a lui, de demult. Într-un cufăr, încuiet cu lăcată. De cân’ o fost cătană.
Am vrut să le zvârlu în foc da’ m-am gânit să te întreb pe dumneata mai întâie. Nu-ți trebe? Știu c-ai zâs cândva, că ț-ar trăbui la muzeu multe lucruri de demult. Ț-am adus câteva. Da-s veci, vai ș-amar de lume!
– Mulțumesc frumos, lele Rafilă! Bine ai făcut că nu le-ai aruncat. Încă mi le-ai adus acasă… Dă-mi să mă uit prin ele! De-i mai găsi, fă bine și nu le arunca, că-s de mare preț!



Mă uit prin carte. Titlul povestioarei mi-a sărit în ochi. CÂT DE GOSPODAR  ERA ȘTEFAN  CEL  MARE!

Citesc, continui, nu las cartea din mână.

„Se zice că fiind secetă în Moldova, holdele s-au uscat și în anul următor oamenii nu mai aveau nici măcar sămânță ca să semene, toată țara fiind amenințată de o foamete foarte mare. Toți se tânguiau că vor pieri de foame. Ștefan a chemat la el pe dregătorii lui și le-a spus că sămânță este destulă și să dea sfoară în țară ca să iasă lumea la arat și să are drumurile, pentru că așa este porunca domnului.

Mulți și-au închipuit că domnul este bolnav, dar s-au supus de teamă să n-ajungă în fața gâdelui pentru că au încălcat porunca domnească. Nu mare le-a fost mirarea tuturor când peste puțină vreme au văzut cum răsare un grâu frumos pe unde araseră ei.

Și-au dat seama că acest grâu răsare din boabele care au căzut pe drum din celălalt an și abia atunci au cunoscut ei cât de mare este înțelepciunea domnului lor.

Despre înțelepciunea lui Ștefan există multe povești. Unele dintre ele le-au făcut moldovenii, altele muntenii sau transilvănenii; dovadă că faima lui a fost foarte mare printre românii de pretutindeni…

Plimbându-se Ștefan cel Mare prin țară, a întâlnit odată un moșneag care ara, fiind ajutat de un copil de șapte ani. Moșneagul avusese mulți copii, dar îi muriseră toți, afară de cel mic.

Văzându-i domnul, cum se chinuiau moșneagul și copilul, s-a apropiat de ei și, dându-le binețe, l-a întrebat pe moș:

– De ce te-ai sculat târziu?

– Hei, măria-ta! Nu ne-am sculat târziu; m-am sculat de dimineață, dar n-a vrut Dumnezeu cu mine.

Lui Ștefan vodă îi place răspunsul moșneagului, începe să se mai gândească și-și aruncă ochii spre holde.

– S-or făcut bucatele, moșule?

– Apoi de, măria-ta. Sunt trei galioane (corăbii) pe mare; dac-or veni pline nu se fac bucate! Dac-or veni goale, iar nu se fac. Dac-or veni însă pe jumătate, se fac.

Vodă  mirat, se pune pe gânduri.

– Mă, da isteț mai e moșul ăsta! Așa român mai zic și eu.

Pe urmă:

– Moșule, am 12 berbeci. Când le-o veni vremea, vii să mi-i tunzi?

– Vin măria-ta, cum să nu?

Plecând Ștefan, peste câteva zile i-a întrebat pe boierii care-l însoțiseră, ce au înțeles din ce a spus moșneagul.

Neștiind ei ce răspuns să dea, Ștefan le-a dat boierilor răgaz șapte zile și dacă nici după aceea n-or ști ce să răspundă, va fi vai de ei.

Întrebându-l boierii ce l-a întrebat mai întâi domnul și ce a răspuns el, moșul le-a răspuns:

„Apoi măria-sa m-a întrebat de ce m-am însurat bătrân, și nu tânăr, că ar fi acum nepoți de sapă, dar n-a vrut Dumnezeu să-mi trăiască copiii cei dintâi și d-aia mă amărăsc așa.”

Se miră boierii.

– Da’ cu bucatele ce ai vrut să zici? mai  întreabă ei.

– Ei, ce? Am zis că sunt trei galioane pe mare. Dac-or veni încărcate nu se fac bucate. Dac-or veni goale iar nu se fac, iar dac-or veni pline numai până jumătate, se fac. Adică orice om pricepe. Dacă o să ploua în lunile de vară tot timpul, nu se fac bucate; dacă n-o plouă și o fi secetă, iar nu se fac, iar dacă va fi ploaie și soare potrivit, așa cât trebuie, s-or face bucatele.

Întrebându-l ce înseamnă cei doisprezece berbeci, moșul le-a răspuns că sunt ei, boierii pe care i-a tuns luându-le banii. Ștefan, care ascultase într-o cameră alăturată, i-a certat pe boieri că au luat învățătură de la un moșneag, dar fiind „suflet bun”, la rugămințile lor, i-a iertat.”

Termin de citit cărticica și îmi dau seama că în rafturile noastre nu mai păstrăm asemenea cărți. Vechi, îngălbenite și rupte pe margini.

Doar când le citim, din întâmplare, ne dăm seama câtă valoare au și de aceea, m-am gândit să rescriu povestea pe pagina ziarului, pentru a ne aminti de înțelepciunea lui Ștefan cel Mare și de istoria acestui popor!

„Nu, el nu a răsărit așa, de-a gata, din pământ!” și „Român pe lume e doar românul” (George Coșbuc).