mortul 1 – Auzât-ați, doamnă, cine-o murit în sat? Ieri l-o-ngropat. Aesta o mai murit odată și o fost o mare minune atunci…
– Cum, o mai murit?
– L-o dus la groapă mort și pe drum spre biserică s-o rădicat din sicriu. Tătă lumea o luat-o la fugă, care-ncotro. Și nevasta mea o fost… Zău! Să-ți spuie… De bucuria lor, că numa’ pe el îl aveu, o făcut o petrecere, la care o cemat tăt satu’. O tăiet un gițăl… da, petrecere mare… Da, ia… o trăit de atunci și o murit ca de bătrânețe.
– Să mai poate una ca asta, bade Macovei?
– Da, doamnă, eu am văzut așe ceva când lucram ca fochist, la spital. În tinereță…
Am fost schimb de noapte, am dat căldură la spital și apă caldă. Noaptea aceea o adus și accidentați, de la mină. Trebuia apă caldă și eu făceam focu’, la cazane.



La ora 4 dimineața o venit o Salvare, cemată de la spital, că este un om mort, îngețat. No, acuma… să-ți spui.  Un om de la munte, cioban, în vârstă de 75 de ani o lucrat la pădure, la Tinoasa.  S-o pensionat de vrâstă, bun înțăles. N-o avut pe nime’ în satu lui, numa’ ceva nepoți, da nepoți de veri.

Umbla amu’ să-și găsască o cameră pe undeva, să steie. Tăt cătând el, în dreapta și-n stânga, s-o dat în vorbă cu un țâgan – da, așa-i spunem – care ave șăse capre. L-o luat pe el în chirie, că stătea la casă, să grijască de gospodărie și de animale. I-o dat de mâncare, n-o trăbuit să plătească nimica și el mergea cu caprele la păscut.

Țiganu’ o avut un fecior care l-o părăsât pe tată – sau timp de doi  ani și n-o mai mărs acasă, deloc. O tăt lucrat pe la oraș și nu s-o mai corespuns cu părinții.

Într-o sâmbătă, țâganu’ s-o dus la un botez, la neamuri. Cu femeie cu tăt. O rămas acasă numa’ ciobanu’ Văsălie. O încis el caprele, că era sară și s-o băgat în casă. Pe la 11 noaptea, vine fecioru’ țâganului, după… doi ani. L-o găsât acasă pe bătrânu’, străin de el.

– Ce faci în casă lu’ tata? Io-s fecioru’ lui!

Bătrânul i-o spus că el grijește de capre.

– Da’, vrei cumva să iei moștenirea de la tata?

Și i-o și dat două palme, cât o putut de tare.

Bătrânul s-o spăriet și o fugit la șopron unde o avut caprele, că s-o temut.

Fecioru’ țâganului o controlat tăt ce o găsât – aur, argint, bijutării, tăt… Le-o luat și s-o dus. Bătrânu’, de frică, n-o mai intrat în casă, o rămas în șopru, până pe la ora 3 noaptea, cân’ o venit țâganu’ acasă. Bătrânu’ era îngețat de frig. În casă nu era, l-o cătat la capre, afară. Frig-frig, iarnă gre’. L-o găsât îngețat, țapăn.

O mărs repede șî o dat telefon la Salvare, care l-o adus la noi la spital.

Cam pe la 4 o sosit. L-o adus în morgă, l-o pus pe masa de beton, gata că-i mort. M-am dus și eu să văd, că povesteau oamenii de la Salvare ce s-o întâmplat. De gardă era un doctor bătrân, jidan.

O coborât să vadă ce-i cu mortu’. S-o dus în morgă, s-o uitat la mort, s-o învârtit pe lângă masă și numa’ ce-am văzut că scoate o oglindă mică din buzunar. O ie și o pune la gura mortului.

Vede el că oglinda prinde a se aburi.

Le strigă răpide doctoru’ pe două surori, să-l ieie să-l ducă la baie. L-o dezbrăcat ele, l-o băgat în vană, în apă călduță. Nu dintr-o dată, cerbinte. O potrivit-o, încet, tăt mai călduță, mai… Apoi o-nceput a-i freca mânurile.

Cân’ apa o fost potrigită, numa’ ce o-nceput omu’ să descidă ochii. Surorile o fugit la ușă, împcedicându-să. Doctoru’ le-o sfădit, că le desface contractu’ de muncă…

L-o luat și l-o îmbrăcat și l-o dus cu liftu’ în salon. Eu mi-am curățât cazanu’ că așa trebuia să-l las curat cân’ ies din scimb, și m-am dus să vorovesc cu omu’ în salon.

Bătrânul stătea pe marginea patului, în fund. Stătea. Am stat puțân cu el și i-am spus că am să-l mai caut.

Cân’ am intrat iară de noapte, în locu’ lu’ nevastă-me’, că se temea de morți, la morgă o venit bătrânul jos, la mine, la cazane.

– Mă lași să stau cu dumneata? Mi-i tare urât!

O mai vinit o dată, încă o dată… și apoi l-am întrebat și mi-o spus. C-are doi nepoți, nepoți de veri, pe care nu i-o văzut niciodată, da’ că are să margă la ei, să-l țâie la pensie. Da’ nu merge numa’ la primăvară, că amu-i iarnă și nu are cum.

L-o rugat pe doctoru’ să-l mai țâie în spital o vreme, că plătește, numa’ să-l țâie. Dar doctoru’ nu i-o luat niciun ban. L-o țânut aicea.

Cum venea la mine, mi-o spus că vre’ să-mi spună, numa’ mie, ceva ce n-ar trebui spus, da’ musai trebe’ să-mi spună mie și dacă a fi să mai moară o dată.

– Eu, cân’ am îngețat, mi-o vinit un somn, așa, și-am sâmțât că iese ceva afară din gură de la mine… Un abur, ceva. O venit apoi un porumbel mare, cât o barză de mare, alb. Mi-o spus să mă țân aici, de aripile lui.

Și m-o dus peste dealuri, peste văi, păduri, șăsuri. Așe de bine m-am sâmțât, cum mă duce pasărea aceea mare….! Și-am ajuns pe un șăs, drept ca lumina și-o fost un drum, parcă asfaltat, pe două părți la drum, numa’ brață de flori. Și mă miram mult, cât era de frumos!

Până am ajuns la poarta mare. Da, poarta aceea era așa de mare că nu-i vedeam vârful. Acolo era un om în vrâstă, cu barbă lungă și… m-o lăsat pasărea jos. Și eu am rămas acolo și m-am uitat la bătrân. O luat o carte mare, cât o pătură de mare, o luat-o din cârligele din poartă, o descis cartea.

– Ia să vedem! Ai vinit la timp, ori nu?

S-o uitat în carte și o zis.

– Fiule, ai vinit pre’ devreme! Trebe’ să meri înapoi! Neapărat!

M-am uitat tăt roată și cân’ o încis cartea, m-am ascuns acolo, că am văzut ceva, ca un parc cu oameni, femei și bărbați, la mese.

La câte o masă erau câte doi, la alta, numa’ câte unu. Ori o fimeie, ori un bărbat. M-am mirat, de ce oamenii aceia erau numa câte unu’.

M-am uitat și-am văzut că cineva pune o mână pe umăru’ meu.

Tăt bătrânu’ cu cartea era. Mi-o spus așa:

– Fiule, aici nu să poate ascunde nimeni, să nu fie văzut.

Am văzut atunci că vine porumbelul la comanda bătrânului.

– Hai, du-te, că mai ai de trăit mult și bine și numa’ cân’ ți-o vini vremea, atunci îi veni aicea!

Și pasărea m-o luat pe sus și m-o adus înapoi, aicea. M-o lăsat apoi la morgă și s-o întors.

Eu pluteam în aer, deasupra. Cân’ m-am uitat la corpu’ meu, îmi era scârbă. Mă uitam de sus, la masa de ciment.

Atunci am auzât un înger, o voce.

– Bagă-te înapoi!

Și n-am vrut. Am văzut atunci și pe doctoru’ care o pus oglinda. Am văzut tăt. Eu eram sus, la plafon. Am văzut și surorile care erau în baie, la vană.

No, așe, doamnă!

Am simțit, am văzut cum mă spală, tăt, tăt am văzut. La un moment dat, o strigat tare.

– Te rog, în momentul aesta, bagă-te prin gură! Moment, o intrat, am sâmțât o cerbințală mare în tăt corpu’ și atunci  mi-am deșcis ocii și am înviet.

Asta o fost doamnă, povestea spusă de omu’ acela și o zâs să nu o spun la nime’. Numa’ dumitale ț-am spus-o, doamnă!

Înțălegi?