Christian Bistriceanu Coperta(Christian Bistriceanu – „tricicleta care te va ridica la ceruri – ritualuri şi bagatele” – Ed. Mirador, 2019)

              Filozofic e posibil şi devine tot mai simplu, matematic însă nu se mai tratează, e un complex de diagnostice fabricate după ce materialul şi mai ales biologicul sar din ecuaţii în căutarea eufemisticului. Luăm din vitrină gram cu gram realitatea şi o proţăpim în nelinişti care nu ţin cont de gradele de probabilitate ci doar de acelea de febră.
              În construcţia paralelismului venit din nevoia de miracol, se umblă cu cuie şi cu cleşti, cu şurubelniţe şi cu şuruburi, pentru ca noile ipostaze să stea ţepene şi să nu mai plece după cum bate vântul. Se face loc unui tărâm alternativ de umbre care să protejeze de orice imixtiune mecanică în confruntarea viului cu un eşafodaj de forţe nejustificate, unele chiar oculte.
              Pe diverse paliere toate purtând la butonieră emblema neobişnuitului, încăpăţânarea lui   Christian Bistriceanu de a nu sta locului în parametrii conferiţi prin naştere îl poartă prin încercări paleative contrapuse peste imperfecţiunile unui desfăşurător de timp defect, crud şi uneori neomenesc.

Poetul se învârte roată precum şoimul dând târcoale cuibarelor de zumzet şi clinchet ale vieţii, într-o ogradă de arătări care mai de care curioase şi imprevizibile. Soluţia conferită de „tricicleta care te va ridica la ceruri – ritualuri şi bagatele” nu este una tocmai la îndemână, presupune riscuri la marginea simţurilor şi a minţii, dar merită încercată ca un coctail de exotism menit să dizolve geometriile între timp banalizate.
             Trei ipostaze ale umbrei şi umbririlor, ne vor scoate din circumspecţie şi expectativă. Astfel: „singurătatea nu e/ cum ţi-o imaginezi în convalescenţă/ când ai tăi îţi vorbesc/ iar tu le răspunzi în doi peri/ crezând că ştii mai bine/ sau când eşti la bere cu prietenii/ şi nu poţi râde de aceleaşi glume răsuflate/ singurătatea nu e nici atunci când te părăseşte ea/ şi nopţi la rând îţi imaginezi/ cum ar fi fost viaţa voastră perfectă/ singurătatea e atunci când/ vorbeşti cu tine şi nu te asculţi/ când te uiţi în oglindă/ şi refdlexia ta pleacă/ când îţi priveşti umbra iar ea pleacă/ dar tu/ tu nu pleci niciodată” (tu nu pleci niciodată) – minunată detaşare de forme şi gesturi fizice, centrul de greutate existenţial e în altă parte, în (in)definire relativă. „aşteptam să vină noaptea/ fluturi ne treceau prin minte precum/ gloanţele unei patrii străine/ o să aveţi noroc anul acesta/ ne spunea mama şi se uita spre grădină/ noi dădeam mere verzi câinilor/ ca tribut către sufletul casei/ dumnezeul meu se apropia de dumnezeul tău/ să vadă dacă trupurile noastre/ erau sfâşiate de aceiaşi câini/ noaptea nu avea să mai vină/ umbrele câinilor se apropiau/ tot mai mult de umbrele noastre” (aşteptarea) – nevoia de inter-identificare până la devorare, aviditate explicabilă tot prin prisma singurătăţilor, trecute acum din eul singular în cel colectiv. „noaptea venise precum un stol de păsări negre/ ce vânător ce alungase din locul în care îşi făcuseră cuib/ la masă îţi spun că seara îţi uit numele şi/ umbra mea pleacă/ tu îmi povesteşti despre fenomenele ciudate/ din casa noastră/ că atunci când nu te iubesc/ se face frig în cameră şi/ toate lucrurile se ascund să nu-şi arate faţa tristă/ telefonul sună în gol iar.../ uite/ toate străzile pe care calc/ poartă numele tău/ iar atunci când nu mă gândesc la tine/ sunt singur precum cuibul unei păsări străine” (cântec de dragoste) – reuşită alegorie în încercarea de alungare a singurătăţii printr-o prezenţă poate reală, poate imaginară, soluţie de criză care să pună pe gânduri oricum şi în lipsa funcţionalităţii practice.
             Alegerile de mai sus au fost făcute din convingerea unor poeme întregi, cu cap şi coadă, înfăşurând un miez ideatic şi imagistic incandescent. Sunt însă suficient de multe alte direcţii înspre care ne poartă suflul poeziei lui Christian Bistriceanu, cu temeri şi curaj în acelaşi timp, în (in)conştienţa asupra riscurilor de lăsa deoparte realitatea prea strâmtă, jilavă şi vâjâită, deci incomodă.    Prezenţa poetului în prea-plinul poeticii de astăzi se face simţită în mod clar, cu altă materie, altă însufleţire şi alt sens decât cele cu care adeseori ne fericeşte obişnuinţa.