g pop2Rotindu-și privirea pentru o ultimă oară, înainte de a pleca, zări căluțul de lemn primit în dar de la tatăl lui. În clipa aceea, noțiunea de timp s-a evaporat... Cămăruța din pod se lumină și de afară parcă auzea ciripit de păsări fericite. Pășea fără să atingă scândura dușumelei, fără să se împiedice de ceva în drumul lui. Încălecă încet căluțul și începu să se legene. Aștepta să înceapă galopul știut, dar nu se întâmplă nimic. Îmi trebuie coroana, își spuse grăbit. Și pelerina. Oare unde or fi? Porni să le caute și le găsi în spatele brăduțului. Atingerea lor îl mângâia, îl elibera dintr-o cumplită strânsoare. Își puse coroana pe cap și pelerina pe umeri și, la jumătatea drumului de întoarcere, se gândi că ar fi minunat să împodobească și bradul. Nu-i trebui mult să așeze globurile, beteala și steaua albă, strălucitoare, în vârf. Începu să îngâne una dintre colinde și să prindă din loc în loc clipsurile în care să așeze lumânările galbene și roșii.
    – Căluțule, vezi ce frumos e? întrebă el, cu vocea tremurândă. Cred că ai și uitat de nopțile noastre de Crăciun, ai uitat ce înseamnă bucuria. De asta am venit astăzi acasă.


    Se dădu trei pași în spate și privi totul fascinat, dar se încruntă.
    – Stai, nu te uita încă! Am uitat ceva.
    În cutia de unde luase lumânările nu erau și chibrituri. Se întristă și era cât pe ce să renunțe, când își aminti că Nicanor îi dăduse într-o zi o brichetă. El nu fuma, dar a luat bricheta pentru divertisment. Când o întorcea, apărea o femeie splendidă și nudă. Băgă mâna în buzunar cu înfrigurare și dădu peste ea. Culmea, era caldă! Aleodor trăia sentimentul unei mari cuceriri - în curând va avea lumea pe care și-o dorea. Aprinse o lumânare și apoi și pe celelalte. Fugi și încălecă din nou căluțul său năzdrăvan.
    – Dii, căluțule! Să ne plimbăm prin regatul nostru! Eu sunt regele!
    „Tu vei fi regele... tu vei fi regele...” parcă îi spunea iarăși tatăl, ca în copilărie.
    Căluțul se legăna înainte și înapoi. Tălpile lui de lemn scârțâiau sub greutatea călăre-țului, dar nu cedau. Aleodor zâmbea și privea extaziat cum pâlpâiau jucăușe flăcările lumânărilor. Unele îi păreau mici și roșiatice, altele alungite și decolorate. Diversitatea lor îi crea impresia că trece în galop pe lângă ele. Drumul îl chema ca o fata morgana, iar el nu-i putea rezista. Era în călătorie, de ce să se oprească și să privească mai atent în jur?
    Până la urmă, ceea ce l-a readus la realitate a fost mirosul înecăcios de fum. Deja tușea și se sufoca. Camera era luminată de focul ce mistuia bradul și lucrurile de pe lângă el, întin-zându-se cu poftă spre acoperiș. Ar fi vrut să stingă focul, măcar să încerce, dar observă că acesta îi tăia calea spre treptele pe care trebuia să coboare urgent dacă voia să se salveze. Nu mai avea timp de pierdut. Se concentră și își făcu un itinerariu pe marginea camerei, ocolind cât mai mult flăcările dezlănțuite. Instinctiv, apucă gâtul căluțului și porni spre capătul scării. Nu se știe cum a coborât cu jucăria aceea grea după el. Și-a pierdut coroana, dar asta nu mai conta. Frica, în forma ei maximă și dură, îl împingea mereu înainte.
    Noaptea nu avea de gând să se urnească din loc, deși se apropia dimineața. În fuga lui disperată, Aleodor trecea prin perdele imense de ceață și de fum. Așa simțea. Nu vedea nimic în fața lui, poate și din cauza lacrimilor că nu a putut lua căluțul cu el. Nu a încăput pe fereastră, ce era să facă? L-a lăsat în camera de deasupra beciului, cerându-i iertare și promițându-i că se va întoarce după el. Acum fugea înspăimântat printre copaci, spre capătul satului. Acolo nu era nimeni să-l ajute, știa prea bine asta, dar își dorea să se îndepărteze cât mai mult de casa cu podul în flăcări. Inima îi bătea atât de tare, că o putea auzi, deși pașii lui prin mărăcinișul uscat făceau un zgomot infernal. După încă o sută de metri, bucata de pânză de pe umeri se agăță de crengi și el căzu la pământ. Era regele doborât, cu mantia sfâșiată. Fără coroană și fără cal. Doar cu un nod în gât, din ce în ce mai dureros. Zăcea întins, neputincios, pe pământul ud și simțea cum îl cuprinde frigul. Sudoarea de pe frunte era și ea rece. Doar amintirile îl ardeau, necruțătoare. Își chema tatăl pe nume, cu o iubire sfâșietoare. Îl ruga să-i mai spună că va fi regele. Și-o dorea lângă el pe mama tristă și îmbătrânită, să-l țină iarăși în brațe. Era atât de singur în acea noapte nemiloasă și atât de departe de respirația unei ființe, a unei vietăți măcar, încât își presimțea sfârșitul. Un sfârșit oribil. Va putrezi neștiut, la numai câteva sute de metri de casa părintească...

*

    Bătrânul era cel mai fericit om pe care îl cunoscuse în viața lui. Vorbea lejer și cu poftă. Își păstrase privirea blândă și tonul degajat, dar subiectul ales a fost unul ciudat, unul care nu avea legătură cu nimic din ce se petrecuse între ei până la acel moment.
    – Tinere, vina este un sentiment greu. Nu spun că e nefiresc ori total dăunător să-l tră-iești, dar de unde vei ști când să te oprești sau cum să ieși de sub puterea lui?
    – De ce-mi vorbiți despre vină? întrebă Aleodor, mai mult speriat decât nedumerit.
    – Puteam alege oricare alt subiect, nu contează ce povestim la ora asta și în locul ăsta, în care, vezi și tu că nu intră mai nimeni. Bucuria mea e că am cu cine vorbi.
    – Eu nu sunt prea vorbăreț, domnule. Nu cred că vă pot ajuta cine știe ce.
    Bătrânul a rămas impasibil la răspunsul lui. Nici măcar nu l-a privit.
    – Ai observat că citeam când ai intrat? Te gândești că o fac din plictiseală ori ca să nu adorm, că despre necesitate nu mai poate fi vorba la anii mei. Ei bine, despre altceva este vorba. Citesc romane fără să le aleg după vreun criteriu anume. Le devorez. Caut drama personajelor. Crezi că e una singură, una și aceeași? Nici vorbă! De fiecare dată suferința apare și se dezvoltă după alt model. Asta e fascinant!
    – Vreți să spuneți că toate romanele tratează numai drame? Că e singurul subiect?
    – Suferința omului este în stare să înghită până la urmă totul: mari iubiri, pasiuni, idealuri, speranțe... Oamenii idealizează ori dramatizează, rareori înțeleg întru totul ceea ce trăiesc și ceea ce își doresc. Și la fel de rar acceptă că dorințele lor sunt perfecte, doar că diferă de la unii la alții. Asta am înțeles eu după atâtea lecturi. Cred că în fiecare om există, simultan, și patul lui Procust, și victima măsurătorii. Ne chinuim singuri și o facem cu un fel de plăcere. Nu știu de ce nu vedem că suntem atât de buni.