g pop3E ora cinci dimineața. Milena s-a trezit cu senzația inconfundabilă de înstrăinare, dar nu una acută, răscolitoare prin năvala ei, ci mai mult cleioasă. Până și cafeaua i se pare tulbure și fără gust.
    Ce s-a întâmplat ieri nu mai poate fi schimbat, iar ceea ce iese la suprafață acum are nevoie de mult spațiu. A deschis fereastra, dar aerul dimineții îi pare despicat în mii de așchii inegale. O mână răutăcioasă a împrăștiat nervozitatea peste orașul încă somnoros. Vântul izbește acoperișurile și ridică de la pământ tot ce întâlnește în cale – frunze, hârtii, resturile aruncate la ghena de gunoi. Ce mai, o lume în descompunere! O lume care nu se mai regăsește în nimic și atacă disperată cu tot ce are la îndemână. Nu contează pe cine, fiindcă mai toți oa-menii se simt străini în propria lor viață.
    Să vină ei după atâția ani și să o roage să-i ierte?... Atât de încrezători, de parcă intoleranța lor ar fi fost o simplă neconcordanță, ceva ce poate fi trecut cu vederea? Și nici măcar nu au făcut-o pentru ea, fiica lor, ci pentru a-și ușura sufletul înainte de moarte. Așa au înțeles că și-l pot salva de la crunta judecată. Greșit! Sufletul e salvat doar de bucurie. Au lăsat părinții ei bucuria să le intre în casă ori să le îndrume dorințele? Nu. Au ales frica și penitența, supunerea și nevoia de a fi considerați cei mai credincioși oameni de pe pământ.

Atât de convinși au fost că au reușit, încât nu au putut-o accepta pe ea, așa cum era, în preajma lor. Iar ieri, auzind că au fost iertați de mult de fiica cea mare, au răsuflat ușurați și s-au grăbit să se întoarcă acasă. Pe chipul lor se citea un singur lucru: făcuseră, încă o dată, ceea ce trebuie. Erau mulțumiți.
    Cum să nu simtă Milena greață și amărăciune? N-a putut adormi decât foarte târziu și visele care o însoțeau noapte de noapte cu frumusețea lor, uneori și cu paradoxuri, s-au pierdut. Nu e sigur că le va recupera vreodată, iar părinții ei, când au plecat, nu i-au lăsat un vis, ci o nouă tristețe. Are confirmarea că ei nu au cunoscut-o niciodată.
    Câinele din curtea vecinului latră ca un apucat, de parcă vijelia ce s-a stârnit afară nu ar fi de ajuns. Îl aude și nu poate împiedica senzația de frică și răceală. Caută din ochi fotoliul învelit în catifea grena și se așază încet. Are nevoie de moliciunea lui care, de obicei, îi face bine. Acum, nu e sigură că se va întâmpla la fel, pentru că de îmbrățișarea odihnitoare a fotoliului are parte doar de când s-a mutat în acest apartament, doar de când viața ei și-a recuperat numele și căldura.
    În noaptea când a încercat să fugă de acasă pentru a se înscrie la facultate, Dodo, câinele lor bătrân cu blana maronie, lăsat liber prin curte, s-a năpustit asupra ei. Degeaba i-a spus pe nume și a încercat să-l liniștească. Degeaba și-a ridicat brațul stâng să se apere. Câinele și-a înfipt colții în brațul firav și apoi a mușcat-o de obraz. Nici el nu a mai cunoscut-o, deși îi aducea, măcar la două zile, câte o felie de parizer, luată pe furiș din frigider și ascunsă în palmă. Îl mângâia și alergau prin curte sau prin grădină. Tot ea avea grijă să-i pună fân sau un țol mai vechi în cușca învechită, când venea iarna. De ce i s-a părut străină și ostilă în acea noapte, n-a putut să înțeleagă niciodată.Ce a urmat, e greu de povestit. S-a trezit a doua zi cu brațul bandajat și cu o jumătate de față pe care nu o mai simțea. Un pansament uriaș îi acoperea chiar și ochiul. Jumătate din ființa ei dispăruse, cealaltă agoniza pe un pat de spital. Era singură și speriată. În jurul ei, doar străini.
    – Suntem ca marea și ca soarele. Oricât ne-am risipi în valurile cu care atingem țărmul celorlalți, rămânem tot o nesfârșire, o necuprindere, i-a spus, mai târziu, doamna Lisandra, fostă profesoară la universitatea din oraș. Oricât ne-am dărui ca să-i umplem de căldură şi strălucire pe cei din jur, mâine vom răsări din nou, tot iubitori. Asta nu poate înțelege și nu poate înghiți moartea – ne taie rădăcina, ne jupoaie de trup și totuși noi continuăm să fim. Plecăm ca și cum nici n-am fost, dar înainte de asta ne aruncăm sămânța trăirii în sângele timpului. Acolo, moartea nu poate pătrunde.
    – Cum așa? bâigui Milena aproape năucită...
    – Pentru că timpul nu există, copilă! Greșesc cei care spun că ori cu noi, ori fără noi lumea e la fel. Nu e la fel! Timpul se construiește din ceea ce simte fiecare om. Marea încercare e să nu fii prins nici în visul, nici în coșmarul altcuiva. Trebuie să fii arhitectul și visătorul propriului tău timp, doar așa îți aparții. Altfel, n-o să poți decide și alege nimic, fiindcă ești „ales” ca executant pentru visul altuia”.

*

    M-am gândit la Ignatio și imaginea lui a apărut instantaneu lângă mine. Aveam nevoie de zâmbetul cu care a destrămat mult întuneric din mine. Îmi amintesc una dintre întâlnirile de la început. Mi-a părut cunoscut, deși nu știam de unde. Mă aștepta, știa că voi veni, și așa s-a întâmplat apoi de fiecare dată. Pe el nu-l pot descrie cu simplitate ori în felul obișnuit. În grădina aceea, totul se autodefinea de la o clipă la alta. Sigur era o grădină, chiar dacă nici ea nu poate fi descrisă prin cuvinte, fiindcă nu e ceva despre care să spun că avea lungime, lățime și un înțeles pe care să-l fi pătruns în întregime de cum am ajuns. Dar avea o frumusețe care nu-mi producea îndoială ori excitare, nici dorința de a pune mâna pe ea ori nevoia să o strâng la piept aproape egoist. Liniștea se cuibărise în fiecare milimetru pe care îl puteam distinge de acolo de unde mă așezasem stingheră. Îmi cuprinsesem genunchii cu duioșie, într-un gest de autoapărare, și mă bucuram că nu mă mai dureau ca altădată, că nu-i mai simțeam rigizi, gata să cedeze la orice mișcare mai amplă ori sub greutatea unor bagaje sau a propriului meu corp. Încă îmi era teamă că ceva exterior mă poate ataca și răni. Nu pluteam, dar nici nu mai eram sub influența gravitației. Acolo, în locul acela, apropierea se realiza după alte legi. Ignatio zâmbea înțelegător. Răbdător. N-a avut întrebări pentru mine, poate de asta a spus împăcat:
    - Te-ai întors...
    De unde să mă fi întors și, mai ales, unde anume m-am întors, nu am înțeles imediat. Abia sosisem. Și tot la fel nu înțelegeam de ce, dintr-odată, nu mai exista noaptea. Da, acolo nu se întuneca niciodată. Vedeam cu ușurință stelele și luna pe un cer tot albastru, dar nu așa cum eram obișnuită. Și mă intriga faptul că nu mă dureau ochii de atâta lumină. Într-un fel, nici nu era nevoie să clipesc. Poate nu mai am ochi, mi-am zis. Și-atunci, cum se face că văd atât de bine?...