e scurtu                 „E mare Dumnezeu și face lucruri minunate!”, susține cu convingere unul dintre personajele romanului Elisabetei Scurtu, „Nu mai sunt locuri în Rai”, apărut în 2019 la Editura „eCreator”, din Baia Mare. Confirm și eu acest lucru, (cu aceeași convingere a personajului principal Voichița!) după lectura aprofundată a acestui volum, un lucru minunat pe care autoarea îl dăruiește cititorilor săi, cu tot sufletul. Dedicat fiicei sale, Petra, Elisabeta Scurtu ne prezintă o lume reală, a vremurilor noastre, o parte din istoria unei familii care trece prin niște momente demne de scenariul unui film, conștientă fiind de faptul că viața bate filmul... de departe. Personajul în jurul căruia se învârte acțiunea este un soi de Nechifor Lipan, dar feminin, o mamă a nouă copii, Voichița care are neșansa să moară pe teritoriul Germaniei unde plecase în vizită la copiii ce își câștigau pâinea acolo. Până aici, totul e firesc, dar savoarea este dată de modalitatea pe care o găsesc fiii ei să o aducă în țară... Aproape Ajunul Nașterii Domnului, o iarnă cu multă zăpadă, drumuri troienite, lipsa unei sume mari pentru a fi repatriată  (5000 de euro), îi determină pe aceștia să recurgă la o cale ilegală și haioasă tare. Înfășurată în niște covoare, o așează în portbajul de deasupra al mașinii cu care vor să o aducă în țară...

Peripețiile prin care trec acești oameni te transferă într-o comedie spumoasă, de foarte bună calitate, făcând moartea acestei femei să fie un prilej de fină comedie (așa cum cimitirul din Săpânța smulge lacrimi de râs, citind ceea ce scrie pe crucile celor adormiți). Cu riscurile asumate reușesc să o aducă în țară unde, la un popas pentru o mică dezmorțire, li se fură mașina cu tot cu cadavru, evident. Aflați în pragul disperării, apelează la niște polițiști și găsesc mașina, dar și pe biata moartă... Nu poți să nu te amuzi la asemenea întâmplări... Personajul liant, principal și dinamic al romanului este sora Voichiței, Măriuca, ajunsă „doamnă la oraș”, al cărei unic fiu, Toma trece printr-un moment de cumpănă al vieții sale, o nouă cale pe care să apuce, divorțat recent de soția pe care o venerase. Fire melancolico-meditativă, cochetând cu filosofia și poezia, Toma se dovedește a fi un inadaptat al condițiilor de astăzi (ca orice artist!) și ajunge după divorț la mama și tatăl său, părăsind Clujul. Neînțeles, își face numeroase procese de conștiință, reînviind imagini estompate din copilăria și adolescența sa (prima femeie, „papa bun” de la mătușa Voichița, întâmplări mai mult sau mai puțin amuzante din acea perioadă), dar incursiunile sale în suflet și în amintiri sunt episoade care te fac să te gândești serios la nimicnicia omului, la calitatea sa de frunză bătută de vânt... Istorioare cu ecou în sufletul cititorului te fac să reflectezi la cât de mici și neputincioși suntem în mâna destinului... săraci sau bogați, creștini sau atei, frumoși sau urâți sufletește, toți ajungem acolo de unde am venit... Romanul începe cu imaginea unui divorț: „După divorț Toma s-a întors la mă-sa”, adică la Măriuca, o femeie pragmatică ce nu prea înțelege gesturile tandre ale soțului, Marin, predispoziția acestuia, dar și a fiului lor, Toma pentru meditație, poezie... Consecventă în planurile sale, încăpățânată, dorește să se facă totul doar după bunul său plac (se ceartă rău cu fratele său, Vasile, pentru o covată de la părinți, ține morțiș să îi cumpere haine de calitate surorii sale moarte, pe principiul „să nu spui la nimeni”, povestește fabulos peripețiile bietei femei, dar și drama existențială a fiului său...). Parcă asigurând un fel de ciclicitate a condiției efemere a omului, narațiunea se încheie cu un „memento mori”: „Soarele de amiază era strălucitor, dar era un frig de amorțea orice simțuri. Au pornit toți în șir spre cimitir, iar casa și curtea rămasă goală părea pustie dintotdeauna. A locuit cineva acolo? A fost acolo o mamă care a născut nouă copii? A fost o femeie care mătura ograda plină de frunze și muncea de parcă ar fi avut de trăit cel puțin o mie de ani? Nu se știa sigur. Toma a închis poarta curții și doar ea, păstrând atâtea amintiri, a scârțâit sfâșietor ca un ultim bocet, ca un ultim plâns”. Trâirea, viața, simțirea, umorul, veselia, iubirea... toate se termină la marginea gropii. Savuros prin conținut, personaje, umor fin, ironie, autoironie, limbaj pe alocuri străbătut de regionalisme fonetice, dar și de jargon, romanul Elisabetei Scurtu ne îndeamnă către suflet, către noi înșine, în căutarea unei corecte autoevaluări, dar și a unei evaluări pe care să o raportăm la oameni și vremuri. Ca exponenți ai unui context social, economic, religios, suntem diferiți prin atitudi și concepții, viața e percepută diferit. Micile dizertații filosofice, încadrate strategic, te fac să te gândești la fel ca și Voichița, dar și Toma, nepotul său, la faptul că „nu mai sunt locuri în Rai” (fiecare privind acest lucru diferit: Voichița din punct de vedere strict religios, Toma, dintr-o perspectivă filosofo-aiuristică, un „rai” numai al său prin care se perindau tot felul de personaje...). Prin romanul de față, realizat cu discreție, rafinament, dar și multă savoare, chiar dacă „nu mai sunt locuri în Rai”, în sufletul cititorilor, dar și în literatura contemporană, Elisabeta Scurtu va ocupa „un loc luminat” și binemeritat.