poza Paulina GeorgescuUn alt răsărit. Nu știu câte vor mai veni. Dar mă bucur. Alături se află el. Mă bucur că pot respira. Mă bucur că mai văd. Mă bucur că aud. Și merg. Mă bucur pentru tot. Pentru această dimineață pe care mi-o trimite Dumnezeu. De-atâta bucurie încep să-l mângâi... Dragostea mea... dragostea mea târzie, îmi spun în gând. Era suficient o clipă. Și iar ne rătăceam. Și iar plecam pe alte drumuri. El mă privește fericit. M-a auzit. Suntem pe-aceeași vibrație de undă. Ce-a fost cu el? mă-ntreb. Ce-a fost în clipa aceea? Ce iele îl ademeniseră? Un lucru era cert. O forță intrinsecă îi comandase. Să fie tot un semn? Să fie o încercare pe care divinitatea ne-o trimite?
—    Ce te frământă? Spune-mi. Ai gânduri multe. Ce rezultate ai primit?
Rezultate? Am și uitat de rezultate. Le am în geantă. Nu vreau să spun la nimeni. Nimeni nu trebuie să știe. De ce? Să-i fie milă? Nu vreau să o cerșesc. Nu mila va ține legătura vie. Nici lacrimile. Așa că nu voi plânge. Durerea fizică am s-o ascund. Dar până când?...
—    Mi-au spus să le repet. Probabil reactivii... nu au fost buni.
Cum mi-a venit? Eu nu știam să mint. De fapt nu am mințit. Este posibil și acest lucru. Dar oboseala din corp o simt. Nu mă înșel.


—    Hai să ieșim afară. Ești palidă. Ai nevoie de aer. Avem nevoie amândoi.
Aprob tăcută. Vreau să ies. Dar cum să mă îmbrac? Mă mișc atât de greu... M-alint. Și-l rog să mă ajute. Pornim pe străzi. Sunt albe. De azi-noapte a început din nou să ningă. Nu a mai nins așa de-atâția ani. O iarnă lungă. Oare vom mai ieși din iarnă amândoi? Sau voi pleca în albul infinit? El îmi ghicește gândul... Și văd cum fața i se schimbă... Ce știe el? Ce simte? Mă ia ușor în brațe. Mă saltă. Sunt ca un fulg. Mă pot sălta spre înălțimi. Definitiv. O clipă... uite, pot zbura!
M-amestec printre fulgii albi de nea. Mă pierd în dansul lor. Este atât de simplu! Să plec, să las în urmă tot... Nu doare. Doar fierbințeala mâinii lui o simt. Când mă coboară.
—    Gata! S-a terminat cu gluma. Unde voiai să pleci? Voiai să zbori de una singură? De ce
vrei să mă lași?
O, Doamne! A simțit! Un pic. Doar o secundă. Atât era. Și zborul meu era să fie singur. Oricum. Până la urmă tot singur zborul meu va fi. Eu voi pleca întâi. Dar este important ca el să mă urmeze. Atunci când Dumnezeu va hotărî. Voi aștepta dincolo. Voi sta la poartă. Mă voi odihni. Și-apoi ca două păsări gemene ne vom ridica spre înălțimi. Și cine știe... Dumnezeu ne va primi. Și va deschide poarta. Nu va lăsa să hoinărim în veșnicie singuri...
—    Iartă-mă. Albul zăpezii m-a orbit. Pluteam. Nu mai vedeam nimic.
—    Iubita, ce se întâmplă?
—    Ți-am zis... Zăpada mă orbește. Să ne întoarcem.
M-agăț de brațul lui. Căci mă bălăngăn. Călcăm zăpada în același timp. Un rând de pași ai lui. Un rând de pași ai mei. Și mergem spre aceeași țintă. Oboseala însă pune pe mine stăpânire. Dau din picioare ca un robot. Mă las condusă cu ajutorul lui. Îmi este somn și țin ochii închiși. Aștept să se sfârșească drumul cât de curând. Oare de ce nu pot să merg? De ce nu pot înainta? Zăpada aceasta nu se mai sfârșește. Apoi simt pașii cum mi se opresc. Nu mai înaintează. Probabil s-au oprit și-ai lui. Oare de ce? Din somnolența care m-a cuprins, mă străduiesc să deschid ochii. El mă privește lung. Și straniu. A obosit și el? De ce privirea aceasta? Apoi el pleacă. Mă lasă cu picioarele-n zăpadă. Uită că sunt și eu acolo. Înoată prin troiene. Și se îndepărtează tot mai mult. E glumă? Sau poate vrea să aibă alături pe cineva puternic? Mă înfurii. Vreau pașii să mi-i mișc. Eu știu că am să pot! Mă clatin. Să-l strig? Nu am putere. Să-i fac un semn? Nici nu se uită în urmă.
Stau câteva secunde să m-ascult. Ce vreau? Răspunde-mi, Eule! Ce vreau să fiu? O dependentă până la final? Sau luptătoare? Am înțeles. Mă lași să hotărăsc. Tu te retragi. Mă lași fără oglindă. Eei, aș! N-am să mă dau bătută!
Îndoi picioarele. Înaintez. Am și uitat că am în față noianul de zăpadă. Un câmp cu iarbă acum răsare. Iar eu pășesc cu ușurință, de parcă aș avea tălpile goale. El e departe. Dar eu înaintez. Distanța dintre noi se micșorează. Apoi îl depășesc. Trec mai departe fără să-i vorbesc. Știam că sunt puternică. Deodată aud cum strigă:
—    Vezi că se poate?! Învață să nu depinzi de nimeni! Tu singură te vei ajuta. Nu alții. Iar
boala o vei învinge!
Boala? Doar nu i-am spus nimic. De unde știe? O, Doamne! Prea târziu mi-ai dat această fericire. Prea târziu. El mă cunoaște. Mă citește ca pe-o carte. Întoarce câte-o filă încet... Și eu îl știu... și eu. Închid ochii. Și îl văd. Ce văd acum mă doare. Mă doare mai mult decât durerea mea. Mă cutremur. Va rămâne singur. Cine-l va ajuta? Cine îi va întinde o mână? Va fi debusolat...
—    Nu-ți face griji, îmi spune cu vocea întristată.- Important este să ai încredere. Nu mă voi
rătăci. Voi fi acolo la ora stabilită. La ora H când cerul ni se va deschide. Să nu te sperii.
Dacă uită? mă întreb. De multe ori îi spun uitucule drag. Dacă îmi uită chipul și nu mă recunoaște? Acolo nu mai este feisbuc să mă caute. Ah, Facebookul! Am și uitat. Am tăiat legătura cu virtualul. Poate-ar fi bine să-l deschidem. Căci cine știe... vom căpăta o fărâmiță de semnal. O clipă. Sau o miime de secundă. Ar fi suficient. Dar lacrimile stau la pândă. Și mă feresc. Plec iute fără să-i răspund. În urma mea se-aud pașii lui. Când calcă, scârțâie zăpada…