Dincolo de tăceri

Își împletește iarba crudul renăscut
Sub lacrima sfârșitului de vară,
Cu galbenul ce-n roșu-i prefăcut,
În asfințitul ce zâmbește-a seară.

Precum o inimă ce trece spre apus
Păstrând încă scânteia tinereții,
În ochii ce cătară un răspuns

Pășind pe calea-ntortocheat-a vieții.

Mai râde o frunză tristă amintirii,
Un nor mai lasă-o lacrimă pe drum
Ş-alunecă pe cerul amăgirii
Dup-a iubirii dâră de parfum.

Când sear-aşează umbrele-i tăcute
Pe coama pomilor, simple poveri,
În toamna vieții vorbele plăcute
Sunt doar chemări... dincolo de tăceri.


Întuneric

E încă noapte și-i atât de rece
Și nu știu azi dac-o să se lumine
Căci întunericul de fapt e-n mine
Și sufletul încearcă să mi-l sece.

Bunătatea cu-amar mi-o otrăvește
Bucuriilor le dă să bea venin
Durerii-apoi îi pune de-un festin
Pe inima ce-n pumnu-i o strivește.

Și nu mai reușesc să simt căldura
Căci nu mai am în mine nimic sfânt

Iubirilor le-a luat firimitura
Disprețul risipindu-le în vânt.

Tot ce-a rămas în urmă e doar ura
Ș-un greu blestem ce-mi cade din cuvânt...


Captivitate

Mă porți pe căi umbrite în codrii de cuvânt,
În ciripit de versuri sub foșnetul de rime.
De martor, ai luat cerul și tot ce e mai sfânt
Ca să-mi hrănești iubirea cu slove - dulci azime.

Mă chemi la mese-ntinse cu-mbietoare vise
Și setea de frumos mi-o stâmperi cu un cântec,
Mireasă nenuntită sub ceruri ce-s deschise
Și totuși, sunt captivă în ochii tăi descântec.

Ne dezbrăcăm de trupuri - povară grea de lut,
Eliberați de teamă plutim în univers.
Femeie-s unui spirit, scânteie de-nceput.
Tu, flacăra ce arde trăirile-ntr-un vers.


Iubire...

Fir de dor ce te torci din caierul inimii răsucit pe degetul destinul...

E atâta tăcere că-mi aud gândurile strigând către cer.
Îndurare!
Îmi plânge în carne urma palmelor tale
ce și-au marcat teritoriul semnându-şi numele
pe nopțile mele, revendicându-mi somnul.
Mă ard urmele sărutărilor înfierându-mi inima,
clocotindu-mi sângele.
Nici nu ai plecat bine și mi-e dor de tine.
Ți-a rămas mirosul impregnat în pereții
ce parcă mă privesc cu ochii tăi...
Ce mi-ai făcut?
Sunt prizonieră unui vis colorat cu nuanța lor...
Ai pus zăbrele inimi șoaptele tale
și nu mai știu de-mi vorbești din gând
sau e doar vântul ce te imită.
Mi-e dor.
Atât de dor... că-mi țipă sufletul numele tău
lovind tăcerea grea, apăsătoare
iar tot ce-mi răspunde este ecoul...
Mi-e dor...Dor...Dor…

De-atâta dor

De câte ori mi-e dor la versul tău revin,
Căci în izvorul lui setea mi-o potolești.
Dacă-ți rostesc cuvântul sărutul tău divin
Pe buze mi se-asează și știu că mă iubești.

Mi te-ai semnat în suflet, în nopțile cu lună
Când m-ai ales ca muză și-mi dărui poezii.
Iubirea ta de mine în orice vers răsună
Cerând eternitatea... Măcar pentru o zi!

O zi pentru noi doi, să ne putem iubi.
Să mă cobori din vise un trup de flori să-mi dai...
De-atâta dor de tine c-o zi m-aş mulțumi
Ș-aş învăța iubirea și îngerii din rai!



Ultima speranță

Te-ai rătăcit în nopți cu lună plină.
Te strig să vii căci mi-ai rămas dator.
Tu, alb te torci pe firul unui dor
Ca umbră a unui înger ce suspină.

Cu buze reci, de vânt, ochii-mi săruți
Ce-şi sting lumina lăcrimând în pernă,
Te-ntorci apoi în lumea ta eternă
Cu aceiași pașii ușori și prea tăcuți.

Tot ce-a rămas în urmă e doar dorul
Ce strigă în zadar numele tău.
În sufletul ce parcă-i cât un hău
Frustrările și-au așezat izvorul.

Neputința în palme mă strivește
Cu adevărul care ne separă...
Când amintirile încep să doară
Iar cerul diminețile-şi vestește,

Mai am doar o speranță, numai una
C-o să te-ajung din urmă în curând...
Ca îngeri trece-vom pe cer cântând
În noapte când pe cer se-arată Luna...