Pe Darie Magheru l-am descoperit în anul 1985, când i-am cumpărat dintr-o librărie volumul editat de Cartea Românească, în 1982, Zeu orb cu flori. Pe atunci nu știam că era ultima lui carte antumă. Peste ani l-am redescoperit într-un anticariat, cu niște ... Schițe iconografice, publicate în 1972, la aceeași editură. De atunci i-am îndrăgit scrisul. O vreme i-am căutat celelalte cărți prin librării și biblioteci. Nu mi-a fost însă dat a le afla. Și au mai trecut niște ani ...

     Setea de Darie Magheru mi-a foat dat s-o sting abia în acest an, de curând, prin frumoasa realizare a editurii Arania din Brașov, care i-a publicat postum romanul Nemuritorul în solitudine și durerea.

Așa am descoperit o altă față a autorului: aceea de prozator. Și încă unul bun! Mare mi-a fost bucuria descoperindu-i cartea, dar mai mare mi-a fost plăcerea găsind în ea un antimir (ca să respectăm grafia autorului), eroul principal în jurul căruia gravitează ideea romanului, copleșit de singurătate și pustietate în mijlocul lumii. Mai întâi o face cu acel „al patrulea zid”, cel care închide TOTUL, consemnând inevitabilul sfârșit, ce torturează și osedează în același timp. Avem aici un antimir interiorizat, profund, care, vorba autorului, „a învățat să fie”. Partea a doua a romanului este marcată de zădărnicia unei aștepătări care nu schimbă prea multe la acest imperturbabil antimir, parcă desprins din scrierile lui Kafka, într-atât de mult a întins autorul coarda psihologică a trăirilor eroului, simțiri concepute într-o deplină concordanță cu caracterele viselor ce-l stăpâneau. Până la subjugare chiar. Ultima parte, cea care dă și titlul romanului, ne relevă un același personaj obsedat de realitatea existenței celui de-al patrulea perete (al sfârșitului, al închiderii), care-și narează trăirile amalgamate în același fundal de monolog pe deplin liric, monolog bine strunit de un autor despre care mulți încă nu știu că ... ESTE.

 

     *Darie Magheru, Nemuritorul în solitudine

       și durerea, Arania