Ion Toma IonescuCât adevăr şi câtă ficţiune? Măsura este imposibil de cuantificat, atâta timp cât bunicul Tobârlan, personaj cumva mitic, atunci când urcă la cer negociază cu Dumnezeu, sǎ-i aducă acolo coverga şi pământul din luncă, înconjurat de râu. Şi să-l lase să-şi adune toate neamurile pe insulă, fără ca El să se amestece în treburile lui.
    Cât adevăr şi câtă ficţiune în prezenţa Mariilor, imaginare sau nu, mereu altele, care îl însoţesc pe autor cu nepătrunsul mister. A nu se căuta legături incestuoase la Crucea de Piatră, în cer! Citiţi cu atenţie, ele nu există!... Cât despre Guştere, dacă simbolistica lui nu va fi înţeleasă, n-avem ce face, scoatem ediţia treia şi schimbăm numele romanului. Îi vom spune simplu, Tobârlanii. Va fi mai puţin mister…

Dealul se lăsa prăvălit peste case, şi anii rupseseră porţiuni întregi din costişa pornită la vale odată cu pomii dezrădăcinaţi. Deasupra, undeva în stânga, o porţiune de lăstăriş ţinea agăţat vechiul loc. Se formase o râpă adâncă de zece-cincisprezece metri, ca o rană galben-maronie, dintr-un pământ nisipos, unde noi, copiii, ne dădeam drumul ca pe tobogan cu picioarele înainte, însoţind lunecarea cu chiuituri ce întreţineau parcă viteza de deplasare.

La bază, un tăpşan cu iarba moale se întindea drept ca fundul unei căldări. Eram ascunşi privirilor aruncate din drum, sau din curtea unde trebăluia tanti Veroana. Cât timp auzea ţipetele, totul era sub control, dar, de ceva vreme, o tăcere uşor suspectă avertiza că miezul zilei îi doborâse pe împieliţaţi şi undeva în umbră puneau la cale desigur cine ştie ce drăcie.
    Era gata fiertura. Trasă la margine, ca să se odihnească pe plita din bucătăria de vară. Tuciul de mămăligă îl aşezase pe pirostrii afară în curtea mică, să nu irosească degeaba focul aprins pentru mâncarea porcilor. Presăra mălaiul mestecând cu făcăleţul din timp în timp. Răsturnă tuciul pe fundul de mămăligă, în umbra nucului, pe masa rotundă cu trei picioare şi îl lăsă deasupra mămăligii cu gura în jos să nu-l bată musca. Într-o juma de oră oricum trebuia să-i strige pe copii. S-a uitat în găleată, ridicând capacul. Nu ajungea apa să spele mizeria de pe ei, când vor coborî coasta, ca să-i poată pune omeneşte la masă. A luat căldarea s-o umple la fântână.
    Strecurându-se pe portiţa din spatele casei bătrâneşti, totdeauna îi intra în ochi locul unde frate-su Toma apucase să dărâme pătulul cu cele două odăi de sub el. Locul acela gol, nefiresc de gol după ce „plecase” el, o făcu să gândească ce repede se pun anii înapoi. Nelu Mare al Aureliei, venit în vacanţă, în doi ani de la moartea tatălui, se înălţase şi se maturizase deja. Puteai avea încredere în el. În schimb Nelu al ei, ăl mic, Burtilă, la fire parcă era înfrăţit cu dracu. Se încăiera cu copiii, sărea gardurile să fure cireşe în vremea cireşelor, sau struguri când dădeau în must. Lua cu piatra la ţintă, dacă îi scăpase, vreun bec întreg în vreun stâlp pe vale. Te aşteptai la orice din partea lui.
    Azi însă, gândurile i-au rămas la Maria. De dimineaţă, când a dezbrăcat-o de cămaşa în care dormise, să-i pună o rochiţă, s-a întors cu spatele la Nelu Mare, cu un aer de domnişoară. A privit-o uşor surprinsă. Sânii căpătaseră un pic de formă, se ghiceau întăriţi, mai mult pe dedesubt, iar bumbii înţepau aerul ca două dude mici. „Dacă îmi seamănă mie copila asta? Trebuie să fiu atentă, să nu am probleme cu ea!”
    – Mamă, Nelu Mare e verişorul tău, ţi-e ca un frate! Nu trebuie sǎ te fereşti de el!
    Mai devreme îl zărise pe Gică, băiatul Oanţei, strecurându-se pe lângă ulucile gardului spre coastă pe partea lui de grădină. Se linişti singură, Gică e mult mai mare decât ei.

Când Gică a sărit gardul, ne-am oprit din chiote. Ştia poveşti cu strigoi, ne mai spusese. Elev la o şcoala profesională în Reşiţa, tot să fi avut patru sau cinci ani mai mult decât noi. Ne-am strâns în jurul lui. Gică ne-a măsurat lung, după care ne-a propus un joc.
    – Azi lăsăm strigoii, ne jucăm în familie! Ne pregătim pentru viaţă!... Suna pompos. Maria, tu mai eşti fată mare? Maria a dat din umeri nelămurit. N-ar fi vrut să creadă el că nu era pregătită.
    Ne-am luat în primire rolurile. Limpede pentru toţi ca lumina zilei cine  să fie mamă. Pentru tată, bănuiam că vom trage la sorţi.
    – Ca să fim egali, închidem ochii şi presupunem că e noapte. Şi, cum în familie noaptea nu se ascunde nimic, toată lumea să rămână cu ochii închişi în chiloţi. N-a stat nimeni să analizeze logica. Nu s-a opus nimeni, aşa era jocul. Nici măcar Maria. Aştepta curioasă şi ea să-şi vadă norocul la faţă. Pierise reţinerea de dimineaţă. Şi-a aruncat rochia într-un tufiş speriind un guştere. Burtilă, frate-su, a sărit în picioare să-l prindă. Gică îşi însuşise deja rolul tatălui.
    M-a pus să sting lumina, şi printre gene am zărit cum mâinile lui păreau că lipesc cu întuneric trupul plăpând ce da să îmbobocească mai devreme, al fetiţei de zece ani. Şi-a adus aminte de mine şi m-a îndemnat să mă apropii cu ochii închişi şi să pipăi şi eu întunericul acela cald pe care-l întinsese pe pielea ei. Când am atins din întâmplare zvâcnitura sfârcului, m-am curentat şi ridicând pleoapele am aprins lumina. Maria se uita la mine cu nişte ochi strălucitori. Gică m-a dat la o parte pierzându-şi cumpătul şi s-a aruncat asupra fetei să-i smulgă chiloţii. Corpul Mariei dat pe spate în iarbă, cuprins de spasm, parcă era traversat de o undă de şoc. Gică se lupta să stăpânească situaţia.
    Se auzi un urlet victorios, şi frate-su, Burtilǎ, apăru de după tufiş cu guşterul în mână, ţinut de cap. Ii văzu pe cei doi. Rămas ţintuit o clipă, fără să ezite, îi dădu drumul pe spatele lui Gică. Simţind ghearele reci ale guşterului, acesta sări speriat eliberând-o pe Maria. Maria se linişti. Nu mă slăbise din ochi cerşind ajutorul, şi tocmai atunci din curte glasul Veroanei ne striga la masă.
    Ne-am îmbrăcat repede, scuturând de pe noi întunericul. Gică a rămas să strivească între două pietre capul guşterului.
*

Coexistă paşnic în mine două lumi. Nu vestul şi estul. Nici lumea de la ţară, din Merişani şi cea din oraş, de care nu v-am spus aproape nimic. Nici lumea reală şi lumea din vis... N-au treabă nici cu lumea literaturii, deşi rostirea în versuri când scriu proză, uneori ar putea genera oarece confuzii. E lumea Tobârlanilor, specială, dar nu opusă. Cumva geamănă cu lumea celorlalţi.
Cu ochii în sus pe tăpşanul de peste Priba, în marginea pădurii, copil, urmărind pasărea de oţel ce mă străfulgera până-n adâncurile fiinţei mele, alergam, rostind spontan ruga fierbinte în cuvintele acelea auzite la partenerii de joacă mai mari. Păzeam vitele şi caprele împreună cu văru-meu Cornel şi Lucica (eu o strigam Maria, o Marie, mereu alta, care îmi urmăreşte destinul). Caprele erau ale Mariei şi vitele ale noastre, neînţelegând pe moment de ce ei doi nu mă însoţeau şi alergau în direcţia opusă, pierzându-se în tufişuri:
„Avion cu motor, ia-mă şi pe mine-n zbor!”.
Şi nu mă lua. Nu ţinea cont de dorinţa mea. Curând apăreau din pădure cei doi, strălucind. Susţineau că zburaseră deja un tur. Povesteau cu însufleţire cum toate ceasurile, într-un anumit moment, înţepeniseră în carlingă. Noroc că pilotul nu şi-a pierdut firea.
Uimirea mea tâmpă se oglindea neîncrezătoare în ochii Mariei, eram prea mic. Maria s-a aşezat în iarbă şi mi-a făcu semn să mă apropii. M-a tras în jos şi mi-a pus capul în poala ei, după care cu o voce din altă lume începu să depene o poveste. Ştia atât de multe poveşti! Şi când Făt-Frumos dădea de pământ a treia oară cu zmeul, odată se punea cortina, trăgându-şi fusta peste capul meu. Stăteam acolo ascuns. Trebuia să număr până la 100.
În timpul ăsta, ea devenea zână şi pleca la izvor să aducă stropi de apă vie pentru Făt-Frumos. Nu era deloc neplăcut acolo. Pielea ei albă era moale, pulpele i se deschideau şi mă strângeau cu genunchii uşor ridicaţi. La un moment dat strânsura slăbise. Un colţ al stambei se ridicase puţin, soarele pătrunsese pe dedesubt şi cu coada ochiului l-am zărit pe Cornel în umbră. Aplecat deasupra Mariei o săruta prelung. M-am oprit din numărătoare. Cincizeci şi cinci... era cifra care a întrerupt şirul numerelor.
Maria s-a desprins împingându-l pe Cornel. Mi-a dat drumul depărtându-şi genunchii şi s-a acoperit din nou cu fusta. Buzele ei rămăseseră umede.
– I-a fost sete lui Cornel şi l-am lăsat să soarbă el picăturile fermecate. Eu mă bosumflasem cu figura răvăşită. Vedeam deja zmeul răpunându-l pe Făt-Frumos. Nu m-au mai luat cu ei până în ziua când era gata-gata să dau foc la casă.
*
      Scrisura mea în carte e ca lucrătura bunicii cu andrelele.
          Bunica Păuna din partea mamei împletea ochiurile unul pe faţă, două pe dos, sau trei pe faţă şi unul aiurea, cum îi dicta imaginaţia. Niciodată după vreun model anume. I se umplea inima de bucurie când mă privea cum îmi vine pulovărul la sfârşit. Mai trăgea un pic de mânecă, îndrepta gulerul, ridica uşor în sus pieptarul să facă o cută la mijloc, după care rostea:
            – Ptiu, bată-te, ce mult te-nălţaşi! Aproape că s-a dus toată lâna! Dar lâna nu se termina niciodată. Andrelele ei n-aveau stare şi nu odihneau să împletească cu măiestrie un gând, o idee, o pată de culoare care să distingă lucrătura.

Titel se despărţea de noi când de la drumul principal intram în stânga pe uliţă. Locuia mai în deal. După ce mâncam şi ne terminam temele, de obicei el ieşea primul în curte şi striga de sus: „Cu-cu!”, „Cu-cu!”, atât cât se putea de cifrat. Eu răspunzând mai din vale la semnal: „Var-vara!”, „Var-vara!”. Invenţie, ca o semnătură.
    Ne întâlneam să jucăm jocurile copilăriei. Maria auzea semnalul nostru şi în cele mai multe rânduri ne însoţea. De la o vreme, în privirea ei lucea un licăr ce parcă-l mai văzusem... Într-o zi, Maria a tras de mine, să intru cu ea în casă, să-i arate maică-si modelul meu de pulovăr. Am însoţit-o nebănuind nimic.
    Casa curată, primitoare, era goală. Părinţii plecaţi cu treabă la oraş, veneau pe seară. Desigur că Maria ştia asta, se înroşise toată şi vocea îi pierise. Eu m-am repliat mai repede şi curajos i-am propus să facem schimb de pulovere.
    L-am scos întâi pe-al meu. Ea s-a întors cu spatele şi, înceată, abia de se mişca. Se dilatase timpul. Mi-am plimbat uşor mâinile amândouă pe sub pulovărul ei, să o ajut, până am simţit zbaterea hulubilor speriaţi luându-şi zborul de pe prispă. Am apucat să i-l trag peste cap şi... brusc s-a deschis uşa.
    Bunica venise în fugă, cu andrelele în mână, ca să nu piardă ochiurile. Nu ştiu cine-i şoptise ceva la ureche. Poate vreun hulub!
            – Maria, ce frumoasă te-ai făcut! Hai să-ţi iau măsurile, să-ti tricotez şi ţie un pulovăr!
*
    Ultima vară la Malul Vânăt e cu altă Marie. Toată viaţa m-au urmărit Mariile, dar se pare că n-au fost întru totul aievea.   
    Argeşul unduia leneş căutând parcă malul mai înalt, să prindă şi el puţină umbră. În spatele buturugii, nisipul se aşezase într-un mod anume, astfel că pe o porţiune de câţiva metri, despărţea cumva în două apele. Locul era vrăjit, căci în timp ce în dreapta râul se rostogolea ceva mai repede pe cursul ştiut, în stânga se alegea într-un ochi liniştit, ocolind şi întorcându-se să privească spre locurile de unde venise.
          Nu pricepeam atunci la unsprezece ani, că apele puteau fi viclene. Nici ele n-aveau de unde să-şi ştie cursul. Izvorând din munte, sau strânse din ploi, curgeau la vale mereu altele, ocolind pietrele, suportând căldura, spălând picioarele ţigăncilor ce-şi jucau păturile zdrenţuite, îmbibate de praf, sau răcoreau, potolind de sete caii înhămaţi la căruţe, înainte să treacă prin vad... Doar duhul râului ştia dinainte unde se grăbeau apele. Poate că şi zilele mele aveau un duh.
          Lăsasem în spate râpa ruptă în mal pe poteca pe care coboram din grădină şi încă auzeam râsetele ţigănuşilor în locul lor de scaldă, la vijoi, unde apa, destul de mare, te rostogolea scoţându-te la suprafaţă ceva mai încolo. Încercasem şi eu, încă nu ştiam să înot, dar nu-mi plăcea locul. De pe atunci, din copilăria mea, la Malul Vânăt se purta frust spiritul de mai târziu de la Vama Veche. Şi dacă vreuna dintre copile intra în apă ferindu-şi trupul cu vreo cămăşuţă subţire, care oricum nu ascundea nimic, nu era de ruşine, ci doar ca să mai înece din păduchi. Purtam pe mine pantaloni scurţi de pânză încheiaţi sus cu un nasture mare alb şi riscam să rămân fără ei în hohotele de râs ale ţigăncuşelor.
          O luasem din coada vijoiului de unul singur pe firul albiei, aventurându-mă. Sfoara şi apa mă trăgeau către buturugă. Am zărit-o pe mal, întinsă la soare pe un cerşaf alb, în costum de baie, ascunsă de tufişuri privirilor indiscrete ale celorlalţi. Ştiam că în sat venise o bucureşteancă în vacanţă. Mai mare decât mine, nu cu mult. M-a văzut şi ea. Simţind că mă duce apa, mi-a strigat să fiu atent la buturugă şi m-a întrebat dacă ştiu să înot. Îngrijorarea pe buzele ei nu era greu de priceput.
    Urcat pe dâmbul de nisip care împărţea râul, am ales apa ce părea liniştită unde se forma ochiul. Fata şi-a strâns iute părul blond, eliberându-şi gâtul, şi-a pus o casca roşie, şi a sărit de pe mal. Mă agăţasem cu privirea de casca roşie dând neputincios din mâini. Liniştea mă acoperea ca o umbră, trăgându-mă în rotocoale la fund.
          Când m-am trezit pe cearşaful alb, Maria de deasupra mea mă trăgea înapoi din apă. Sărutându-mă şi apăsându-mă pe burtă, îmi reda respiraţia. Îşi scosese casca. Părul mirosea a flori. Nasturele meu de la pantaloni se descheiase de la apăsarea ei cu braţele. Am rămas prieteni. În următoarele zile m-a învăţat pluta.
A fost singura Marie care m-a readus către viaţă, celelalte m-au dus către altceva. Despre ea, bunica Păuna n-a avut timp să afle. I-a scăpat firul, i s-au încurcat ochiurile. Curând s-a prăpădit, Dumnezeu s-o odihnească! Ocupat sǎ nu las lumânările sǎ se stingă, nu am mai putut vorbi cu Maria. A plecat la Bucureşti fără să-mi lase adresa.
*

           Pe calul alb, mi se părea o apariţie ireală care îmi zdruncina oarecum convingerea, deja fixată în mintea mea de licean introvertit, că poveştile nu sunt fructe ale realităţii, şi întâlnirea cu zâna din vis, nu va fi sǎ se împlinească vreodată. Dar fructul viu la streaşina privirii mele era acolo aievea şi va rămâne mult timp ca un cocoş de tablă, pus fără noimă pe coama casei, s-o păzească de focul fulgerului sau de alte pericole.    
          Călărea fără şa. O nălucă ce tulbura aerul, risipind un văl discret de parfumuri în praful lăsat în urmă. A trecut în trombă pe lângă mine, venind dinspre herghelia CAP-ului şi numai o fracţiune de secundă m-a luminat cu privirea ei senină, ca o promisiune, dar şi cu o uşoarǎ mustrare pentru gândul ce mă încercase, cǎ zânele nu există.
          Ieşind din perplexitatea momentului, am alergat cei cincizeci de metri rămaşi până la şoseaua asfaltată, sǎ văd încotro se îndreaptă năluca. Bucata de asfalt se termina înainte de podul de fier ce lega malurile râului Argeş. Imediat după canton, a făcut dreapta, trecând calea ferată şi îndreptându-se către luncă. Mi-am continuat drumul în  partea opusă, spre gară. Trenul trebuia sǎ sosească, dar cocoşul de tablă flutura în capul meu ca un steag ce mă chema să revin. Am revenit în Merişani la câteva zile.
          L-am întrebat pe unchiul Nae, la el trăgeam în vacanţă, lucra la grajduri, de când se mutase în Merişani după război, aducându-şi în căruţă toată agoniseala din Bucureşti. A lui şi a Miţei. Pentru ea îşi lăsase prăvălia după ce primul  soţ, jidanul ăla bătrân, îşi încheiase socotelile lumeşti. Oricum se stricase treaba cu prăvăliile. Şi-au ridicat casa într-o vară şi, când sǎ se aşeze, colectivul i-a luat caii. Nu s-a putut despărţi de ei şi a rămas sǎ-i îngrijească la grajduri.
– Nu ştiam cǎ aţi adus la herghelie cai albi, unchiule! Am văzut pe cineva ieşind de-acolo călare.
          – Albi?... m-a privit el mirat. Albǎ e numai iapa inginerului, dar nici măcar el nu poate sǎ-i pună şaua. Doar Maria, când vine de la Bucureşti, o încalecă. Se înţeleg de minune amândouă, parcă au crescut împreună.
Nu l-am întrebat ce legătură era între fată şi inginer. Probabil că-i era nepoată, pentru că nu-i purta numele. Gura lumii croşetase alte împletituri de lână. Studenta venea în fiecare vară de câţiva ani, în casa din curtea CAP-ului, unde locuia singur inginerul, dar nu stătea niciodată mai mult de două săptămâni.
     Am văzut-o prima oara pe Maria când s-a luat la întrecere cu văru-meu, călări. Ei doi erau apropiaţi ca vârstă și se știau destul de bine din alte  împrejurări, ochiuri ale timpului rămase în urmă, care mie, oarecum străin de loc, îmi scăpaseră. De atunci se întreceau în fiecare vară. Mi-a povestit Cornel:
Când m-am trezit cu nebuna în spatele meu pe malul Argeşului, ochii îi scânteiau cu luciri tăioase. Se vedea că scăpase dintr-o ceartă cu inginerul. A sărit de pe cal şi mi-a întins căpăstrul.
– Nu te mişti de aici până nu mă întorc, şi, dacǎ vezi că se apropie cineva, strigi! După care aruncă peste umăr ca sǎ ştiu:
– Mă cheamă Maria!
Începu să se dezbrace. Până în marginea râului se eliberase de tot. N-am cum s-o descriu. Goliciunea ei în lumina amiezii îmi surpase tot firescul pe care-l ştiusem până atunci. Nici măcar nu am apucat să-i strig că vijoiul acolo era adânc şi periculos. Se înecaseră mulţi. Pe albia Argeşului cei de la “Metale rare” excavaseră din loc în loc, căutând titan. Erau timpuri când nu se mai căuta aurul. Au rămas în urmă gropi adânci.
S-a aruncat în apă. Braţele spărgeau valurile ţinând parcă apa în loc. Şi-a găsit un ritm bun şi a început sǎ înainteze contra curentului. N-a stat mult în apă, doar atât cât să-şi demonstreze sieşi că reuşeşte s-o domine. A ieşit pe mal cu naturaleţe, fără să-mi ceară sǎ pun cătuşe privirii libere ce-i studia corpul destins. Şi-a tras din mers peste pielea udă hainele împrăştiate în nisip.
–Mă cheamă Maria, mi-a zâmbit cald de data asta, ca şi cum consumaserăm împreună o poveste de dragoste. Mi-a întins mâna, cu cealaltă apucând de căpăstru calul alb şi, încălecând a plecat.       

Ascultând povestirea lui Cornel, mi-au venit în minte propriile mele reverii şi întrebări. De ce apa râului e un loc mirific unde libertăţile sunt permise, curajul poate merge mult dincolo de limitele care te inhibă şi te opresc sǎ te manifeşti la suprafaţă, în mediul obișnuit, condus doar de simţuri?...
Îmi plǎcea sǎ mă joc cu Maria, Maria mea. Doream să fim împreună, ne căutam unul pe celălalt. Privirile ni se împleteau, dar vorbele ne îndepărtau ca doi magneţi care se apropiau mereu cu polii de acelaşi sens. În apa râului, lucrurile stăteau altfel, polii se modificau, îşi schimbau sensurile. Semnele se căutau diferit. Plusul devenea minus sau invers, minusul se răsturna căutând plusul cu înfrigurare. 
Ea se prefăcea că voia s-o învăţ sǎ înoate, mă ţinea strâns, se lipea de mine, bătea dezordonat cu picioarele apa. Eu o susţinem cu mâinile strânse  pe sânii rotunzi. Apoi voia sǎ atingă nisipul cu picioarele. Se odihnea lipită cu spatele către mine, mâna mea luneca în jos, elasticul mă îngăduia pe platoul acela moale. Ea îşi oprea respiraţia, apoi voia sǎ facă pluta pe spate. O ţineam deasupra. Soarele ştergea în oglinda apei urmele palmelor mele şi ieşeam la mal. Minusul nu mai era plus şi redeveneam doi magneţi cu aceiaşi poli negativi faţă-n faţă.
Mărturisesc, i-am cerut odată pe mal, apropiindu-mă de ea, să-şi imagineze că suntem înconjuraţi de ape. N-a primit sǎ intre în jocul meu. A rămas Maria de apă.
……………………………………………………………………………………
           Cu Maria eram prieten. (Prea multe Marii, niciodată aceleaşi!) Era o legătură fără fasoane, care ne elibera de tensiuni din când în când pe amândoi. Şi cu cealaltă Marie, verişoara ei la care ne aflam acum, mă mai văzusem de câteva ori întâmplător. Niciodată singuri. Fără să împărţim cuvinte suficiente legăturii ce se putea înfiripa într-o conversaţie. Ochii ni se întâlniseră, mai ales împlinind nevoia instinctivă de a împărţi pe categorii de percepţii, obiectele, sau senzaţiile scrise să se întâmple în jurul tău. Hazardul îţi scoate în cale imagini al căror contur se aşează altfel, te urmăresc şi te fac să revii la ele din când în când.
          Atingeam cu privirea, ca din întâmplare întâi, buzele ei, îmi luam avânt şi coboram desenând cristiane în jos pe trup. Traseul era perfect, stratul de muselină subţire verde mentă al capotului, nereuşind să ascundă şi să niveleze perfecţiunea liniilor ce se rotunjeau sau se alungeau suple dedesubt. Ştiam bine că nu aveam voie să folosesc pârtia, dar ochii ei nu mă mustrau când o fracţiune de clipă se întâlneau întâmplător cu ai mei. Schimbam direcţia ocolind cu grijă contactul, de teama să nu scânteieze ceva în câmpul electric.
          Auzisem de neînţelegerile cu soţul. Nu mai locuiau împreună. Prietena mea îmi vorbise puţin şi de boala verişoarei ei. Stăteam în camera simplu mobilată pe un scaun, sorbind cafeaua dintr-o ceşcuţă  galbenă...
Avansasem la scris cartea, deja se înfiripase ca o nuvelă şi îmi luasem o pauză înainte de a ajunge la CNSAS, pe urmele Tobârlanilor. Aşa că nu am comentat când m-a sunat la telefon şi m-a întrebat dacă o însoţesc într-o plimbare matinală prin parc. Nu am refuzat-o. Îşi dăduse demisia de la ziar, nu voiam s-o mai supăr şi eu. Aproape de Cişmigiu, în faţa casei verişoarei sale, m-a rugat să intrăm pentru 10 minute. Aştepta un mesaj pe e-mail de la o bancă unde-şi depusese CV-ul şi-i trebuia un calculator să-şi poată deschide căsuţa poştală.
Stătea cu spatele către noi la o măsuţă unde se afla calculatorul, astfel că o puteam privi în voie pe cealaltă, enigmatică, aşezată pe pat cu picioarele atârnate (era un pat foarte înalt), cu capotul acela verde mentă şi florile albastre, neglijent aruncate peste căldura ce o degaja în închipuirea mea corpul relaxat. Din grabă, nu îşi încheiase toţi nasturii. O trezisem din somn, deja era trecut de 11.
          Maria avea o oboseală pe faţă, o paloare misterioasă. Îi scormoneam cu privirea avidă chipul. Se abandonase de parcă voia să-şi continue somnul. Un sân mai obraznic, rotund, alb, împingea să iasă din umbră în câmp deschis.
    Şi dintr-o dată lucrurile au părut să se tulbure. Un spasm epileptic puternic i-a smucit corpul prăvălit ca un arc pe spate şi traversat de o undă de şoc. Mişcările dezarticulate se amplificau în segmentele membrelor. După clipa de uluială, realizasem pericolul de a cădea din pat. Încercam s-o reţin, dar îmi tremurau mâinile şi nu aveam destulă forţă în braţe.
          Prietena mea, speriată, mă ajuta după puterile ei. I-a descheiat capotul până jos şi trăgându-l de mâneci a eliberat-o, de parcă în el s-ar fi aflat tot răul. Făcuse dintr-un prosop o compresă cu apă şi-i tampona pielea fără noimă, în timp ce eu luptam în continuare să stăpânesc trupul acela stârnit de stihie. Am luat-o în braţe, i-am acoperit cu pieptul sânii şi urcându-mă în pat am acoperit-o întreagă cu corpul meu. I-am strâns picioarele cu picioarele mele, parcă începea să se adune, mai întâi ca o vâltoare, apoi ca o apă liniştită. Am aşteptat câteva clipe scufundându-mă şi eu în apa ce trecea peste noi. Totul a durat preţ de două sau trei minute. Fără îndoială cele mai lungi din viaţa mea.
          M-am desprins greu, privind-o copleşit de pe celălalt mal. Prietena mea se uită la mine mustrătoare, citind mai repede decât mine nefirescul situaţiei şi aducând un cearşaf să o acopere. M-am dat jos din pat. Dărâmat m-am aşezat pe scaun. Prietena mea îşi căpătase stăpânirea de sine şi a sunat la salvare. Am simţit că nu mai era nevoie de mine şi m-am ridicat să plec. Am spus de la uşă:
– Ne vedem mâine, Maria!

Cu prietena mea, ziarista, nu m-am mai văzut niciodată. În schimb, m-am revăzut cu cealaltă Marie, verişoara ei a doua zi. Veselia i se citea pe faţă de parcă nu se întâmplase nimic. Veneam de la CNSAS. Primisem în sfârşit copiile celor două dosare ale unchilor mei, Nicolae şi Gogu şi mă grăbeam să ajung acasă. Mi-a zâmbit complice făcându-mi un semn discret către dosare.
    – Abordarea securiştilor e tendenţioasă, ce poţi afla de la ei decât doar un punct de vedere duşmănos. Vei fi dezamăgit, nu aceea e viaţa. Avea o teribilă capacitate de convingere, cu adevărat mistică. Mi-a spus ca e înger şi că-mi poate mijloci întâlnirea cu personajele cărţii mele, să le întreb direct. Trebuia doar să-i promit că am curajul să mă întorc şi să-mi termin cartea după ce stau de vorbă cu ele.
    – E foarte important însă, e capital, să nu te sperii de guştere!  N-am înţeles rolul guşterului.
    A condus atentă în trafic schimbând cuvinte convenţionale. Nu-mi spusese dinainte unde ne vom opri. În dreapta ei, tulburat, parcă mă aflam sub influenţa unui drog, răsfoiam dosarele. La un moment dat ridicând privirea, am început să recunosc locurile. Când am intrat pe Valea Pribei, pulsul se ridicase şi bătăile inimii îmi spărgeau pieptul. Fântâna lui Ciocioc era tot acolo, casa Dumitrei părăsită se aplecase de tot într-o rână. În curte la ţaţa, surprinzător, făcuse cineva ordine. Maria nu s-a oprit, a trecut mai departe şi a frânat automobilul în poarta Veroanei, unde altădată străjuia nucul. Dealul se oprise în gard, dar casa era întreagă şi alături se mai ridicase una din cărămidă roşie. Parcă să zic semăna cu „hangarul” lui unchiu Nicu. Dar pe acela, îl ştiam mai încolo, lângă fântână.
    A deschis poarta şi sigură pe sine m-a luat de mână. Pe portiţa din spate, locul unde altădată era pătulul cu camerele noastre de sub el, rămăsese gol, dar pământul se încreţise înfiorător. Am urcat coasta până în fundul căldării. Toboganul rămăsese intact, dar se adâncise. Ne-am aşezat să ne odihnim în iarbă. Căutându-ne, am început să ne dezbrăcăm, cum exersasem în copilărie. Cu ochii deschişi întindeam întunericul din căuşul palmelor descoperind uimit, cu cât întindeam mai mult, că Maria semăna cu acea Marie din copilărie. Am acoperit-o întreagă cu corpul meu şi am simţit spasmul. Unda de şoc era aproape. Am simţit ghearele reci ale guşterului pe spatele meu. Parcă mă afundam ca la buturugă în ochii celeilalte Marii.    
    M-am trezit în cer la covergă. Tobârlan nu era printre roşii. Mutase râul mai aproape şi artezienele udau singure.
……………………………………………………………………………………
    Am recunoscut cârciuma lui Nilă descrisă de tata. Reclama fluorescentă era aprinsă. Câteva mese şi scaune goale scoase afară aşteptau. Nu m-am oprit. Traversând drumul, am trecut pe lângă o cruce veche din piatră şi fără să bat la uşă am intrat în igluul Miţei. Pe un coridor lung, alte patru uşi închise, iar lateral în dreapta, o scară interioară urca la etaj. Pe uşile camerelor, stăteau lipite cărţile de vizită ale fetelor. Citesc una dintre ele. Maria – primeşte de la 17 la 19.
Privesc instinctiv mâna stângă, dar locul unde trebuia să fie ceasul era gol. Observasem asta de când mă trezisem pe insulă. Doar mapa aceea de carton, legată cu elastic pe care o primisem la CNSAS şi pe care apucasem doar să o răsfoiesc în maşină, nu se pierduse.
    Patul imens, alb, mi se părea o câmpie ninsă. În mijlocul lui nu era Maria, cea la care m-aş fi putut aştepta. Când s-a ridicat, uimită, halatul acela lucios de mătase verde-mentă i-a lunecat pe umeri descoperind un trup ce se deschidea către mine, surprins el însuşi de reacţie. Tinereţea abia îmbobocită a explodat ca o regină a nopţii şi braţele ei m-au cuprins în vâltoarea unei ape. Buzele roşii, de rodie, căutau să-mi soarbă respiraţia. Trăgea de haine să le smulgă, de parcă pasiunea ei adormită dintr-o dată se trezise şi mă avea acolo singur cu ea.
Ne rostogoleam prin pat în toate direcţiile, alternând succesiv privilegiul dominator de deasupra. Dincolo de pat era hăul, iar la capătul hăului Miţa se uita la noi. A luat o cravaşă din piele de la capătul patului, o biciuşcă din cele folosite la diferite orgii şi a încins fără milă trupul contorsionat al femeii.
    – Am ştiut totdeauna că pui pasiune! Pasiunea nu are ce căuta aici! Am ştiut că din cauza ta! Tu, numai tu!... Şi o lovea cu ură, cu răzbunare.