in ieCa un nai ce respiră

atâtea ploi tomnatice îmi înfrigurează trăirile difuze
ca un nai ce respiră gândul mă poartă lin și încet
înspre locurile calde din mine care cântă a dor
aerul mi-e tot mai ars și simt o ciudată sete -
beau un strop de ploaie și mă înnorez
fără soare azi - îmi zic resemnat -
putere n-am - parcă-s atonic...
voi străbate ziua printr-o
clepsidră fără nisip
și caut acel zbor
lăuntric și calm
ca și seninul.
că iar mă
înaripă
aripa
ce o
am




În contraste

rup tăcerea și ea urlă de durere
mă dau de gol când sunt prea plin de mine
am răutăți atunci când mi-e bine
și-n slăbiciunea mea prind din nou putere

nu am nimic când cred că dețin totul
și chiar de-s singur parcă trăiesc cât doi
un fel de pace am ce duce un război
cu gândul ager ce face pe idiotul

mă înnoiesc cu tot ce este vechi
și oscilez adesea între nu și da
printr-un eșec îmi clădesc izbânda
și-mi caut perechea printre neperechi.


Între lume și gânduri

Întotdeauna începutul e cel mai greu în toate.
ca să poți continua povestea - oricare ar fi ea -
îți trebuie un punct de sprijin să poți răsturna pământul...

de un fel de nerostire ai nevoie câteodată
pentru a spune primele impresii despre viață
și apoi să trăiești clipa tresărind...

uneori mă așez între lume și gânduri
așteptând emoția creatoare de inspirație
ca să pot zbura cu aripile crescute înăuntrul meu.

câteva absențe de sine sunt necesare
ca visurile să devină realitate
pentru că numai cu inima poți vedea limpede
chiar dacă uneori ea e orbită de dragoste

în rest, e de ajuns să trăiești între ani
să te copilărești în voie, ori de câte ori vrei,
să știi că meriți totul fără să ceri nimic,
și să fii în contratimp cu vârsta.


Ca un joc de copii

Un fel de allegro îmi încetinește vârsta
E ca un joc ingenios de copii...
Care număr e mai mare 4 sau 5,
cinci sau patru?
Și cum le legi ca să-ți dea jumătatea lui 90? -
Cifră la care visez să ajung la maturitate completă

Nu mai am grabă în trăirile-mi personale
Îmi trăiesc prezentul în fâșii de vise ornate cu iubire
Bradul meu lăuntric e plin de globuri multicolore
Care glob e mai frumos? Cel în formă de inimă
Sau cel ce irizează cerul în idile neîncepute?

Nu simt nicio diferență între zborul trecut
Și cel de acum când încep al 45-lea raid
Printre oameni, lumi și visele-mi juvenile
Am tot atâtea naivități ca și acum un an
Ca și acum 5 ani, ca și acum 30 ani...
Care naivitate e mai frumoasă dintre cele vechi și noi?
Cea dintr-un eu adolescentin sau cea ce mă însoțește acum?

Am să străbat curajos și noua vârstă dată
Cu același joc copilăresc de-a ghicitul
Care cifră îmi va fi perechea ideală în viață?
4 sau 5? Cinci sau patru? Jumătatea lui cinci sau Jumătatea din 4?
Cu care să pot cuceri lumea
Rostogolind universuri paralele



Avid ating amiezile
(doar în litera A)

am amintiri amorțite
absolvind acalmii abisale
asteniile ard adumbrite-
apele ascund aritmii axiale.

avid ating amiezile albastre
aud asonant aleanul arhaic
agitând adormitele astre
amestec aurore. adverbial. alcaic.


În slow-motion

Prin downtown îmi încetinesc iar pașii
mereu mirat și zăpăcit
ca un turist ce vizitează prima dată chicagoul
și nu-i deslușește capătul.
Zgârie-norii din oțel și sticlă
îmi obturează tot soarele dorit
Umbrele lăbărțate și împrăștiate haotic pe trotuare
au ceva supraimpresionist în ele...
caut cu privirea soarele și simt
sulițele razelor lui țâșnind din ziduri și zgâriindu-mi retina
un fel de vuiet aud printre clădirile încinse
Mașinile
-parcă până atunci anesteziate -
încep să zumzăie, pasarelele să vibreze
și metrourile să pufăie gonite care încotro
într-un du-te vino brownian
oamenii devin cu toții grăbiți și absorbiți de gânduri
un fel de furnici speriate ce se împrăștie pe străzile
din preajma coloșilor cu zeci de etaje.

Vuietul crește cu cât mâ îndepărtez de lumină
sunt nevoit să caut căldura departe de umbrele amenințătoare
care par că vor să te întunece iar apoi să te înghită
și ca într-un slow motion, în contrast cu restul lumii,
mă îndrept molatic înspre Michigan Avenue
unde soarele mângâie lacul albastru și-i sporește visarea
într-o liniște venită de dincolo de ape
M-așez pe o bordură și contemplu surâzător liniștea și zarea
ca un temerar ce a cucerit universul
”departe de lumea dezlănțuită”
și ”mai aproape de cer”
într-un happy-end americanizat
și foarte romanțat.

Apeiron

Zilnic trec peste o șaradă a vieții în derulare
nimeni nu știe ce e în sufletul și mintea unui poet
mai mereu cu capul în nori
și cu inima în visare...
fiecare gând care mă străbate e amfibologic
începe cu o impresie și se termină cu o mirare
mereu alta, mereu surprinzătoare, mereu în schimbare
Caut dincolo de întunericul sporadic din mine lumina
care la rându-i mă caută prin ungherele umbroase
ale clipelor în care
sunt când dus cu pluta când plutesc dus pe gânduri
până în momentul când
introspecțiile-mi devin insuportabile
și atunci shakesperean încep să filozofez despre
a fi sau a nu fi
rece sau cald
cu mine și cu lumea care mă înconjoară

Privesc dar nu văd
cânt dar muzica mea interioară nu e auzită
îmi dezmorțesc gândurile și pașii
prin parcuri sau surogate de maluri și lacuri
Michiganul îmi face cu ochiul
șăgalnic
imediat după chindie
și o lumină difuză de la o fereastră
care tocmai s-a închis
îmi staționează pe retină, de la etajul 17 al unui zgârie nori
îmi închipui că acolo e intrarea într-o altă lume
unde atingi soarele și el devine lichid
strecurându-se în noapte și luminând visurile
celor ce nu au somn

Între atâtea insomnii universale
doar eu mai îndrăznesc să visez cu ochii deschiși
că voi călări adormit niște cai verzi
ce galopează liberi prin eldorado
să văd de la apusuri răsăritul
cum iese din oceanul mărilor mele
și mă inundă.

doar când mă intrig. doar când sunt poet.

Uneori sunt absent când mă strig
Mai ales când am gândul departe, departe,
Îmi aduc aminte de mine doar când mă intrig -
Când cuvântul prin cuvânt nu se mai împarte

Uneori sunt mai înalt cu o lumină
Când strivesc un gând rău și întunecat
O întreagă lume apoi mi se îmbină
Și de îngeri sunt adulmecat

Uneori sunt un părelnic ascet
Alteori sunt plin de echivoc
Îmi aduc aminte doar când sunt poet...
Când cad, alunec, curg, zbor și mă joc.


Tetradă

dimineață...

nicio lumină nu mai vrea
să facă din visu-mi de tine realitate

ca un perpetuu dor
jumătatea din întregul meu imperfect
e lipsa ta...

ca să nu fiu risipit
într-o monadă intrinsecă
te plăsmuiesc în minte
și te aduc la inimă.

O oarecare osteneală

orele oarbe obosesc ochiul oniric
o oarecare osteneală ondulează orbita...
oftează osul occipital oblojind otita
oarecum osmotic oarecum oftalmic

oximoronice ocheade oblăduiau ozonul
odată orizontul omagia oceane...
ocolind ovalul oțelind ocheane
observă orânda oglindită: omul!

Îmi...

Îmi surâde moartea, având doi dinți lipsă… Îmi fac harakiri mental la fiecare gând pierdut. Îmi arunc capul înainte pentru o iubire decapitată. Îmi construiesc un castel de piatră dintr-un bolovan cu personalitate. Îmi arog dreptul la timp după ce pierd mii de secunde. Îmi caut jumătatea pe un sfert de pat tridimensional. Îmi înfrunt fruntea cu surogate de riduri. Îmi trezesc eul pentru a adormi sinele. Îmi gâdil orgoliul după o beție de cuvinte. Îmi exorcizez sufletul sufocat de prea mulți îngeri. Îmi ridic sentimentele la fileu la fiecare al cincilea anotimp. Îmi încercuiesc nimbul cu-n marker fără culoare. Îmi provoc moartea la un concurs de cosit buruienile vieții. Îmi fixez obiectivele viitorului pe o oglindă lucioasă. Îmi respect forma dar modific contururi deformate. Îmi facilitez o întâlnire tandră cu femeia din mine. Îmi desenez tatuaje în formă de inimă pe cele două extremități ale limbii. Îmi ofer dinții ca transplant pentru un sărut perfect al morții când îmi voi fi mie însumi prisosință

SIMBIOZĂ

Cât ne trebuie pentru a trăi?
Unii ar spune că o viață, alții - un milion de sentimente,
Eu cred că ne trebuie doar o părere de rău
Că nu am știut cum să păstrăm inima vie
Când pulsa în noi moartea...

Am constatat că reclamăm tot timpul câte ceva
Ba că umbra ne urâțește conturul fantastic,
Ba că avem cea mai călduroasă răceală din noi,
Ba că atunci când se înserează solitar
Timpul devine insuportabil
Cu a lui scurgere lentă și perversă

Nimic nu rezistă tentației de a ne netrăi
Vegetăm adesea între două stări de nestări
Când tereștri, tânjind zborul planat,
Când aerieni, dorind aterizări forțate

Voi revolta și azi universul lăuntric
Cu încăpățânarea mea de a mă trăi
Departe de mine și mai aproape de inimă
Într-o simbioză de gol și plin
Precum o duminică cu îngeri amestecați între oameni