George G. Asztalos MatAdor Coperta(George G. Asztalos – „MatAdor”, Ed. Minela, 2020)

              O lucrare a trăirii care se face cu sârg şi conştienţă, fără limite autoimpuse, trăire dincolo de temeri, de luciul eventualităţii, preferându-se certitudinile cât de aprige în locul confortului, încartiruirii şi reglării, necesităţii ajunsă şi (auto)suficienţă. Cum era o vorbă pitorească pe vremuri, ’ce-i prea mult nu e destul’ sau varianta optimizată ’nu e mult până departe’. Fiinţa se roade până la unghii, până la oase, se consumă pe fondul halucinogen al comuniunii cu „cel mai animalic dumnezeu”.
               Poezia lui George G. Asztaloş ţiuie într-un mod aparte, dă sfară de calamitate şi război, exacerbează dar şi neagă viaţa, doar şi numai pentru a o enerva atât de tare încât aceasta îşi arată muşchii turându-se la maxim. „MatAdor” este un exerciţiu complex de asumare a unei nebunii supraetajate, într-o fază netratabilă cu elemente aflate la îndemână – „eu sunt lumina de la fereastra nebuniei de dincolo”. Angoasa şi ironia în forme ultrasubtile te pot panica de nu ştii încotro să fugi printre paginile cărţii. Dimensiuni rebele, unele nerevendicate până acum, ni se înfăţişează pentru o mistuitoare probă de foc. Cu siguranţă, este o carte etalon pentru un timp revolut ce nu se lasă măsurat ci doar intuit cu un fel de îndrăzneală alchimică.


              Se fac şi se desfac părţi de universuri subversive, arătările şi ciudăţeniile se întrec în ritmuri inedite. Poetul e ba aici ba pe unde nu te aştepţi, călător într-o învălmăşeală vectorială ce ţine nu numai de spaţiu ci şi de timp. „domnule cât de frumos de neomenos de regal de jos/ sună cuvântul ecarisaj tradus din limba hingherilor/ și cuștile lor sunt de invidiat le presimțim dotate all inclusive/ cu băiță coșuleț de păpică ringhișpil de hamster sisifoid// aici oasele astea câinoase îndrăgostite de coada erectă a realității// înseninat plouat de vânt sau de soare nici nu mai face diferența/ e ca iarba într-o lume ce miroase finuț a proaspăt cosit/ numai părăsită în deșert îți aduci aminte cu drag de ea/ și încă nu s-a inventat nivelul mării care îi sărută genunchii// domnule cât de urât sună și miroase cuvântul usturoi și ce/ și ce ne mai place mujdeiul lui cu lapte cu ulei și cu sare// ”îi spunem și noi gogoloi că e d-al nostru bre umfle-l-ar bucuria”// umblă în trotinetă om în tătă hirea/ îmbrăcat gros cu pantaloni scurți/ și cu mânuși din alea fără degete// apăi toate fetele bătrâne spun că îți plac alea mai tinere/ ce să mai și spună carnea stricată doar pute/ nu o ți moartă la frigider să facă supa bună// n-are casă da îi de-al nostru bre îi ca un gogoloi/ cu băiță coșuleț de păpică ringhișpil de hamster sosofoid/ încă nu s-a inventat nivelul mării care să-i sărute genunchii// și oasele lui de fum/ mereu îndrăgostite/ de coada/ erectă/ a realității” (Trotineta de fum).
               Neaoş, neastâmpărat, imprevizibil, direct ca un suflu sistolic ce te încovoie de te lipeşte cu inima de şira spinării, poetul se manifestă la modul propriu demult consacrat ca incorigibil, de genul ’ia de aici şi de nu ştii ce e, mai ia o dată şi tot aşa până afli’... „numele fişierului e naiba/ cînd vreau să-l închid mă întreabă/ salvaţi modificările făcute la naiba?//  salvez la naiba da/ suntem specia care salvează şi pe mama pierzaniei/ cea mai pretabilă la depreciere şi cea mai conştientă/ din cele pe cale de dispariţie// click dreapta şi salvăm şi pe naiba/ deşi suntem nişte fragilopaţi dîrdîici/ într-o momentană complicaţie/ a unei simple picături de apă// vă tot vorbesc de bucurii şi lumea/ continuă copilăreşte să se întristeze/ şi simt că de fapt marea ei tristeţe/ e aia că are o grămadă de jucării/ dar nu se joacă nimeni cu ea// omul îşi distrează jucăriile nu propria bucurie/ omul tace trist şi jucăria spune mamama// lumea e în game over dar pe toate butoanele scrie play/ lumea e o supraponderală cu mii de soluţii sexy şi slim/ totul e plin de pacea duioşiei pentru vidul ultimei crime// vă tot vorbesc de bucurii şi totul devine supra mega virtual/ atât de virtual că mi-e teamă să-mi ating propria mână// sunt o mulţime de iluzii iraţionale care fac tristeţea prostiei/ dar un singur motiv pentru care orbii văd şi surzii aud//  şi acela e limbajul bunului simţ şi al bucuriei” (Vă tot vorbesc de bucurii).
               Sunt poemele cascadă cele care îl prind cel mai bine, pe indentul unor sarabande ideatice aproape imposibil de controlat, cu un vădit ca voit aer iniţiatic. Odată pornit, pe George G. Asztalos nu-l mai poţi opri nici cu cheiţa, nici cu cheia franceză!