nae…Spuneam că vă voi relata câte ceva despre saşii aşezaţi aici în secolul doisprezece. Era prin anul 1149 după Cristos, într-o zi de toamnă timpurie cu brumă şi sărăcie, într-un Ardeal călcat deja de alţi “musafiri” veniţi de prin Asia în hoarde, călare, stabilindu-se în câmpia Panonică unde era într-adevăr vid social şi nu în Ardeal, cum spun astăzi urmaşii lor. Dar asta e altă poveste. Cum spuneam, era spre seară şi Ion, ţăranul român, închisese găinile, dăduse câteva lături la un purcel care nu promitea prea multe până la Ignat şi mânca o turtă din secară în faţa căsuţei din lemn, cu tindă şi pământ pe jos. Cucuruzul era încă pe tărâmul făgăduinţei pentru care spaniolii hoinăreau în derivă peste mări şi oceane. Tăranul de care vorbeam, un oarecare Ion, nu era nici vesel, fiindcă nu avea motive şi nici trist, ci aşa cum îi stătea bine unui ardelean, sobru. Asta era viaţa lui. Stătea aşezat pe un bolovan adus cu boii, din prundişul râului. Nişte vecini se întorceau de la câmp cu un coş de car cu sfeclă şi lobeniţe. Era toată averea cu care urma să intre şi să iasă din iarnă. Faină recoltă zise Ion, vădit ironic, spre ţăranul desculţ din carul cu boi, care-i arătă ostentativ mâna într-un mod vulgar, dar sugestiv.

Bine că eşti tu gazdă grea, completă mucalitul dintre lobeniţe şi sfecle. Satul era plin de astfel de oameni care nu se urau între ei, dar aveau o plăcere atavică de a se tachina, adică de a face haz de necaz. La un moment dat, Ion auzi un huruit surd de căruţe de undeva din depărtare. Îşi aplecă urechea pâlnie pe pământul bătătorit de copitele boilor şi sunetul i se amplifică. Se auzeau ropote de cai mari, bine hrăniţi şi bine potcoviţi, trăgând din greu căruţe cu povară. Primul sentiment al lui Ion a fost unul de spaimă, drept pentru care a dat drumul unui câine ciobănesc flocos, slab şi flămând, dar negru în cerul gurii. Apoi se linişti şi îl cuprinse un sentiment de curiozitate.Ţopăi aşa desculţ cum se afla, pe la casele vecinilor şi în scurt timp tot sătucul era în bătătura uliţei. Copii, tineri, bătrâni, cu căciuli uriaşe pe cap dar desculţi sau cu opinci din piele de cal, aşteptau minunea cu gurile căscate şi urechile alungite de curiozitate, dar şi de foame. La un moment dat, un convoi uriaş îşi făcu apariţia. Căruţe lungi cu coviltir şi cai mari, intrau în sat. Un moş sfătos, cu mustaţă pe oală, făcându-şi cruce, dădu fuga la bisericuţa din lemn să bată un clopot mic şi dogit care a băgat mii de morţi în pământ  cu dangănul lui sinistru. În faţa fiecărei căruţe bătea pasul în ritmul cailor un bărbat blond, spălăcit la faţă, dar încălţat cu cizme din piele întoarsă şi zeghe gri-cenuşiu. În căruţe se puteau zări saci doldora cu bucate, lăzi mari de zestre pline cu haine, stofe , alături unelte pentru munca ogorului iar în spatele căruţelor, legate cu lanţuri, câte două vaci uriaşe. Acoperite cu broboade negre şi groase, peste sacii cu grâne stăteau ghemuite femei şi fetiţe atât de spălăcite la faţă încât nişte babe zbârcite  stuchiau în sân, convinse că toţi ăştia erau goniţi de pe undeva unde dăduse gălbinarea în ei. Dar nu era aşa. Veneau saşii. Ulterior, relaţiile românilor cu saşii au fost cât se poate de distante şi reţinute. Ei s-au stabilit în fiecare comună cât se poate de strategic. Au ales în primul rând zonele neinundabile, cu sol mănos de regulă pe dealuri unde au cultivat atât cereale cât şi pomi fructiferi. Ei, chestia cu pomii fructiferi urma să le dea multe bătăi de cap cu băieţii de liceu ca mine şi mulţi alţii care aveau prin curte sau grădină doar câte o salcie sau un salcâm. Eu eram un băiat cuminte şi cam fricos, dar îmi plăcea gaşca în care erau copii de ţărani sadea de un curaj ieşit din comun. Cum saşii erau extrem de zgârciţi până şi cu ei înşişi, cu alţii ce să mai vorbim, nu ne mulţumeam ca seara să dăm iama la mere, pere, prune, rozincine sau agrişe, cu un cinism inexplicabil, le distrugeam şi straturile cu ceapă, roşii, vinete şi altele. De fapt ce făceam. Seara pe la ora 9 ne adunam în bucătăria de vară, un fel de acaret, acasă la un băiat din familie înstărită unde jucam poker pe 25 de bani deschiderea, începusem să tragem şi câte o ţigară sau chiar câte un rachiu. La miezul nopţii dădeam atacul.Uneori eram şi câte 20 şi cu cât eram mai mulţi, eram şi mai curajoşi. Saşii aveau gospodăriile inteligent organizate. În spatele grădinii, aproape de  gard cultivau sfeclă sau cartofi care nu se prea furau, apoi celelalte legume iar imediat după şură, rozincine, agrişe, căpşuni. Când ajungeam în dreptul gardului, la o comandă scurtă ne căţăram pe gard toţi cei 20, făceam trei-patru balansuri şi tot la comanda unuia, coboram în grădina sasului cu gard cu tot. Apoi alergam spre spatele şurii unde ne umpleam sânii cu fructele culese pe pipăite în beznă totală, călcând în picioare toate straturile de legume. Sasul nu prea avea curaj să meargă la miliţie să reclame deoarece mama lui Dumitrel, cel mai curajos şi a dracului dintre noi, era amanta şefului de post, un tip extrem de rău, şi ca atare sasul renunţa la reclamaţie, ştiind că va fi persiflat sau pus să dea o declaraţie şi să fie invitat să meargă acasă că va fi anunţat când se vor lua măsuri. Vara, saşii mai făceau baluri în căminul cultural. O sală imensă în cadrul cetăţii unde era şi biserica evanghelică ridicată pe la anul 1241. Sala a fost construită ulterior, prin anul 1900 tot de saşi, dar comuniştii au confisat-o şi au făcut-o cămin cultural. La balurile săseşti nu avea acces chiar oricine şi oricând. Eu eram unul din cei agreaţi în primul rând că eram recunoscut în sat ca băiat cuminte şi respectuos şi în al doilea rând eram fiu de pădurar, ceea ce conta. Astfel de baluri începeau seara la ora opt şi toţi saşii veneau fix la opt, îmbrăcaţi în costumele lor naţionale, cu coşuri cu mâncare şi câte o damigeană cu vin din rozincine, zona fiind săracă în viţă de vie.,Pe scenă, sau bină cum se spune în zonă, fanfara săsească compusă din saxofon, trompetă, trombon şi corn era îa aşteptare. Într-o linişte desăvârşită fiecare familie se aşeza pe locurile ei stabilite din vechime. Coşurile cu mâncare şi băutură erau rânduite pe o masă separată toate fiind acoperite cu şervete albe ca neaua. La un moment dat, cântăreţii de pe scenă îşi luau instrumentele în mâini iar după câteva acorduri, dirijaţi mai mult din priviri de cel de la corn, începeau să cânte. Valsuri, polci, tangouri, dar destul de moderat nu prost dar tare cum se întâmpla la balurile româneşti sau ungureşti. Uneori cânta şi cu vocea saxofonistul, acompaniat de cei din sală, majoritatea având nativ voce bună. La ora zece fix se cânta marşul ceea ce însemna că urmează masa. Fiecare săsoaică se ridica de pe scaun şi aducea coşul cu bunătăţi. Se mânca în linişte, fiecare ce îşi adusese fără să se îmbie unul pe celălalt lăudându-şi cârnaţii sau cozonacul. Totul dura cam o jumătate de oră după care se bea vin şi iar se dansa. Saşii când erau treji nu acceptau „musafiri”, dar după ce se ameţeau puţin, pe la miezul nopţii, îţi dădeau şi vin să bei şi fete să strângi în braţe, fapt de care noi cei câţiva agreaţi profitam din plin şi nu atât pentru vin cât pentru săsoicuţele care abia aşteptau să le apropii total de trupul tău la câte un tango lasciv. Am fost şi la un bal unguresc unde pentru un astfel de gest, cu un pui de unguroaică frumuşică şi focoasă, era s-o încasez. Ziceam de temperamentul saşilor în comparaţie cu ungurii, între ei fiind diferenţă mare, de exemplu, când au fost marile inundaţii din anul 1970 şi jumătate comuna era sub apă, adică jumătatea în care locuiau românii, ungurii şi ţiganii, saşii fiind pe deal, tractoriştii de la CAP şi IAS care erau în exclusivitate unguri, au intrat la risc în apă cu tractoarele sau chiar înotând spre a salva oameni indiferent de etnie, animale din grajdiuri sau coteţe, până şi câini sau pisici. Saşii şi săsoaicele cu mâinile în sân, priveau scena ca pe un teatru tragi-comic iar când primarul i-a rugat să-i găzduiască vreo câteva nopţi pe cei sinistraţi, au refuzat deşi aveau case cât cetatea. Este adevărat că nu erau răzbunători sau agresivi, dacă mergeai seara pe uliţa lor şi îi înjurai cât te ţineau bojocii, trăgeau obloanele şi te ignorau ceea ce nu puteai face în zona ungurească, fără să rişti să te alegi cu un buzunar la burtă deoarece nici unui ungur nu-i lipsea brişca. Aveam colegi de liceu şi chiar de clasă şi saşi şi unguri dar ne înţelegeam bine, fie pe pajişte unde jucam fotbal, fie la râu la scăldat. (va urma)