Saracut Comanescu Teodor PozaÎn ultima vreme, ieșea foarte rar în oraș și nu-i mai făcea nicio plăcere să mai fie văzută de foștii ei elevi, de colegi sau de cunoștinte, chiar dacă, deși trecuseră aproape două decenii de când se pensionase, cei care o întâlneau i se adresau cu apelativul „doamna”, cu mult respect pentru omul care a îndrumat mii de elevi și poate mai puțin pentru disciplina pe care a predate-o. Latina nu era un obiect de studiu ușor și nici la îndemâna oricui, dar cei mai mulți elevi se străduiau să-i descifreze tainele mai mult din respectul pentru „doamna profesoară de latină”.
        Chiar și atunci când ieșea, o făcea cu direcție precisă spre locurile, aproape tot timpul aceleași, din care își lua puținele lucruri trebuicioase. Se întâmpla uneori să stăruie mai mult asupra unora, nou apărute, cercetându-le cu grijă și curiozitate, dar renunța cel mai adesea în favoarea prețului. Toamna vieții o încovoiase destul de tare și după moartea soțului, care era cu vreo zece ani mai în vârstă, parcă simțea și mai tare oboseala.
         Era însă mulțumită în trecerea ei că nu trebuia să-și bată capul cu lucrurile voluminoase sau cele care țineau de administrarea casei, acestea cădeau de câțiva ani buni în sarcina celor doi copii, Mara și Marin. Fata era procuror intr-un orășel de provincie destul de apropiat, iar Marin era un cunoscut chirurg.

Atunci când se întâmpla ca unele necesități să intârzie, mama Elena sau Lena, cum o alintau colegii, când ieșea în evidență prin anumite activități pe care le realiza cu mult simț de răspundere, dar mai ales cu dăruire, nu se precipita, ci aștepta calm momentul când se vor rezolva, înțelegându-i pe copiii ei că sunt mult prea ocupați sau că poate sunt în slujba cuiva care are mai multă nevoie.
       În ultimul timp, renunțase și la revistele cu rebusuri pe care le dezlega cu destulă pasiune, motivându-le adesea copiilor că o ajută să-și țină mintea trează, iar acum stătea mai mult lungită într-un fotoliu de mahon cu umerii prea mari parcă pentru trupul ei împuținat, dar se simțea foarte bine în brațele lui, gândul zburându-i undeva departe, la

vremurile când „bunul” Ionel, soțul său, o strângea la piept, cuprinzând-o cu brațele lui vânjoase, dar și la liniștea dăruită de-a lungul căsniciei. 
Uneori, așezată în fața televizorului, în timp ce butona telecomanda, uita ore în șir de propriul trup, căutând câte un „film bun” sau emisiuni care s-o mulțumească. Renunțase la multe canale ale căror emisiuni i se păreau destul de agresive, limitându-și interesul în favoarea unora, care să-i asigure mai mult liniștea sufletească. Nu rata niciodată emisiunile despre sănătate sau cele despre previziuni și destin. Adesea, în timp ce urmărea zodiacul zilnic sau cel pe perioade mai lungi, intra în contradicție cu cei care făceau prezentarea, cu voce tare, negându-le previziunile și punându-le în față experiența și trăirea ei de-o viață. Era născută în zodia „pești” și lupta aceasta o ducea cu greu până la finalalul horoscopului, când se mulțumea doar să asculte și fără să mai comenteze, rămânea cu privirea rătăcită undeva în tavan, însă gândul îi trecea undeva departe de acest punct, poate într-o punere în ordine a vremii trecute cu previzibilul destin în apus.
Era a treia oară când atrasă de previziunile zodiacale i se dezvăluia secretul unei posibile averi ascunse, pe care doar norocul o poate scoate la suprafață, și că numai dând credit acestuia ar putea deveni o femeie bogată.
          Se apropiau sărbătorile de iarnă. Știa că vor veni copiii, încărcați cu de toate, ca de obicei, dar dorea ca și ea să le facă o surpriză, ca pe vremuri când, deși nu le lua cadouri scumpe pentru că nu-și permitea, copiii erau mereu încântați cum mama le citea gândurile și o copleșau cu îmbrâțisările. Atunci, îmbrățișările veneau dintr-o bucurie nevinovată a unei copilării normale, pe când acum, indiferent dacă sunt darurile mamei sau ale copiilor, îmbrățișările vin dintr-un respect și înțelegere a unei relații binecuvântate.
           Cu vreo trei zile înainte de Crăciun s-a îmbărbătat parcă și, luându-și și o sacoșă mai mare ca de obicei, a ieșit în stradă. Când a izbit-o destul de puternic o aripă de vânt rece s-a dezmeticit și uitându-se în lungul străzii a observat că o ceață densă coborâse prăbușită printre rândurile de blocuri, iar trotuarele cenușii sclipeau în lung. Ici și colo, câte o arătare, mergând cu capul plecat și cu mare atenție la avansul pașilor.


           Și-a luat inima în dinți și s-a indreptat către Universal, unde făcea de obicei cumpărăturile mai speciale. Înainte de a ajunge la pietonalul ce despărțea trotuarul de magazin, pe colț, lumina verzui-albăstrie, aplecată spre sacul unui Moș Crăciun, dezvăluia intrarea la o agenție loto. O clipă, doamna Elena, s-a oprit parcă împinsă din față de o forță nevăzută, moment în care i-a venit în minte previziunea de la horoscopul de dimineață.
Întoarsă pe jumătate cu fața către loterie n-a băgat în seamă un chip de adolescent, care, după ce a făcut câțiva pași înspre pietonal, s-a întors cu o față radioasă către doamna Elena, adresându-i-se cu o voce plină de emoție: “Ce mai faceți, doamna profesoară?! Era să nu vă recunosc...”
         Uitându-se lung la adolescentul care se oprise să-i acorde respectuos atenție, pentru o clipă  n-a găsit nicio trimitere spre vreo înfățișare cunoscută, însă, după ce i-au sunat în urechi ca un ecou vorbele tânărului, parcă o forță interioară i-a pus în imagine o voce cunoscută, deși mai baritonală față de cea pierdută undeva în timp.
         Făcând vreo doi pași către tânărul care între timp își scosese mâinile din buzunare, lasându-le să cadă pe lângă trupul său zvelt, deodată imaginea acestuia i se limpezi în minte și-l recunoscu pe Ionuț, copilul cu care făcuse pregătire cu câțiva ani în urmă la română, specializarea secundară a doamnei Elena.
Ionuț se născuse într-o familie modestă și adesea era nevoit să facă și alte lucruri care-i răpeau din timpul necesar pregătirii pentru a intra la liceu. Era inteligent și prindea repede, de aceea „doamna” l-a îndrăgit și s-a străduit să-i „vândă” din secretele limbii și „pe scurtătură”, cum le numea doamna Elena.
         L-a țintuit mai multe clipe cu privirea, mai mult ca să măsoare trecerea anilor care-l transformaseră într-un adolescent chipeș, cu față luminoasă și curată, cu un zâmbet ce ar cuceri pe oricine, fie el și necunoscut. 
        Doamna Elena a început să-l descoasă cu o curiozitate aparte, cum n-o mai făcuse din timpul activității de la catedră, bombardându-l cu întrebările. Ionut a încercat să-i răspundă pe măsură, spunându-i că acum este elev în an terminal la liceu, că învață foarte bine și că are bursă, că vrea să se facă și el profesor ca „doamna”...


         După ce și-a satisfâcut curiozitatea, doamna Elena l-a întrebat pe Ionuț dacă se pricepe la loto, iar acesta i-a spus că el nu-și permite să joace, crezând probabil că „doamna” vrea să-l testeze, dar știe cum se procedează deoarece un coleg de-al lui are misiunea ca în fiecare săptămână, la rugămintea tatălui, să-i completeze câte un bilet.
Convinsă că în viață nimic nu e întâmplător, și amintindu-și de ce s-a oprit în fața loteriei, l-a rugat pe Ionuț, dacă nu se grăbește, s-o ajute să pună un bilet pentru tragerea de Crăciun.
         Intrați înăuntru, s-au așezat pe două scaune alăturate. Doamna Elena a luat obiectul de scris și a acoperit cu grijă, pe un formular, de parcă acum învăța să scrie pentru prima dată, unul câte unul numerele extrase de Ionuț din bolul negru, mai mult murdar de grăsimea lăsată de mâinile celor care își încercau norocul. Ținea în mână bucata de hârtie pe care i-o înmânase vânzătoarea și o întorcea și pe o parte și pe alta, de parcă ar fi descântat-o, apoi a strecurat-o în poșeta ei, destul de veche, dar îngrijită, pe care o avea încă de dinainte de a se pensiona. Copiii ei îi făcuseră cadou cu diferite ocazii și alte poșete, dar nu se putea desprinde de aceasta, poate și pentru că i-o dăruise fostul ei soț.
        Când au ieșit în stradă, înainte de a se despărți de Ionuț, „doamna” a băgat din nou mâna în poșetă și a scos o bancnotă, pe care i-a întins-o tânărului, îndemnându-l să-și cumpere ceva pentru sufletul lui. Pe moment, Ionuț s-a eschivat, nevoind să ia banii, dar gândindu-se la bunătatea „doamnei”, bunătate de care se convinsese atunci când făcuse pregătire pentru liceu, a întins sfios mâna stângă și a luat bancnota, iar apoi, cu cealaltă mână i-a apucat dreapta și a pecetluit-o cu un sărut apăsat mai mult în semn de respect.
        În Ajunul Crăciunului, spre seară, după ce a trebăluit toată ziua prin casă, s-a așezat destul de liniștită în fotoliu, mulțumită că a doua zi vor veni și copiii. În timp ce butona, ca de obicei, canalele televizorului, și-a amintit că în seara de Ajun avea loc tragerea loto. S-a sculat mai repede ca de obicei din fotoliu și s-a dus să caute biletul în poșetă, ca să-l aibă la îndemână. În timpul extragerii, urmărea fiecare număr pe bilet, să vadă dacă îl are, și la fiecare din numerele extrase se ridica ușor, parcă involuntar, din fotoliu și exclama satisfăcută: „Îl am?!”. Când s-a extras și ultimul număr pe care-l avea pe bilet, a schițat doar ridicarea din fotoliu; o gheară nevăzută s-a înfipt în pieptul ei și a

împins-o cu o forță nebănuită în pântecul fotoliului, lăsănd-o cu privirea în gol, fără a mai putea clipi.
        În ziua de Crăciun, copiii au găsit-o tot în fotoliu, în aceeași poziție, ținând în mână biletul câștigător, iar din când în când, spunea ceva bolborosind, de-abia perceptibil:
–    I-am furat norocul..., i-am furat norocul...
        După ce au luat în calcul toate posibilele întâmplări, copiii și-au dat seama că mama lor jucase la loto și câștigase premiul cel mare. Pe moment, au fost convinși că a avut un șoc și că-și va reveni, dar în următoarele două săptămâni ea a rămas cu ochii de sticlă și n-au reușit să-i găsească vreun leac eficient pentru somn, așa că a trecut în somnul veșnic, îngropând odată cu ea și secretul câștigului.