Un imaginat depresiv ce se sprijină în metafora melancoliei ca într-o lancie se dovedește Ioan Romeo Roșiianu poet care, după două apariții editoriale dovedește că intuițiile criticii literare ce i-au îmtâmpinat favorabil volumul de debut s-au adeverit. În 1994, Ioan Romeo Roșiianu, intră în scena poeziei cu volumul „Unghi al durerii” (editura Panteon). O lirică reflexivă, un aer superior - dezabuzat de prinț rus exilat la Paris, cheltuindu-se și risipindu-se printre mondenități și mese de noroc, o dezinvoltură a construcției poemului atrăgeau numaidecât atenția asupra acestui poet, care, din neștiute pricini, și-a amânat destul de mult debutul. Întârziere care îl pune acum pe poet (dar și pe comentatorii săi) în situația de a „alege”: optzecist sau nouăzecist? Cert rămâne un lucru: ambele „tabere” și-l pot disputa cu sorți aproape egali de a și-l adjudeca.

Reflexivitatea înnegurată, retorica fin-neguroasă, cultivarea obscurului (dar nu ca plantă furajeră), suportul stihial chemat în ajutorul tensiunii poetice l-ar apropia pe Roșiianu de nordicii generației ‘80, de ardeleni, de maramureșeni. Cerebralismul lui caută refugiul în naturist. Și el este, metaforic vorbind, un frate cu codrul tot așa cum ariipa munteană optzecistă a bătut palma cu tramvaiul 21 și s-a facut frate de cruce cu benzinăria, autostrada și reclama luminoasă.

Nici urmă de neon, nu tu cântări de baluri, nici țipenie de parkinguri și bulevarde cu cinematografe în poezia lui Roșiianu. Poetul caută adăpost într-o natură calmă ca într-un marsupiu ocrotitor... După doi ani, poetul revine în librării cu un volum de versuri, „Nașterea insomniei” (editura Odeon, 1996). Evoluția este evidentă, cristalizarea expresiei și orchestrarea „partiturii” poetice au pregnanță. Ioan Romeo Roșiianu evoluează în limitele aceleiași simbolistici naturiste, dar viziunea s-a deschis, iar versul este scris mai apăsat.

Cerebral, poetul refuză orice gratuitate, ironia este departe, sarcasmul nici nu ar avea loc la un colț din această masă a tăcerii la care Roșiianu oficiază: „respect curgerea luminii/ ca pe-o metaforă-arzândă/ între ghilimelele de rouă/ trecere-nspre cuvânt/ suspendată punte-a memoriei./ Din nou înșine/ spre noi înșine/ întinsă.” (Suspendată punte-a memoriei). Un ciclu de cărții poartă un motto din Rimbaud: „Poetul devine vizionar printr-o lungă, imensă și sistematică dereglare a tuturor simțurilor - toate formele de dragoste, de suferință, de nebunie”. Sub aceste cuvinte debutează cel mai bun ciclu al volumului. ”Nașterea insomniei”. Aici Ioan Romeo Roșiianu, fără a parcurge experiențele limită rimbaud-iene, izbutește să dea proba talentului său autentic, viguros. Lumea este privită prin dioptriile abisului, versul capătă (în răspăr cu motto-ul) patimă expresionistă: „Între paharele rase-ale memoriei/ gunoiul tăcerii pare mormânt răzvrătire/ între miresmele sale/ înspumat murmur/ amiezelor mele/ povară.../ (Răzmerița din priviri). Roșiianu nu speculează biografismul ... nici pagina de jurnal intim. Lumea sa își pierde concretețea la atingerea Cuvântului. O lume interioară, ermetică, o armură sub care freamătă o sensibilitate retractilă, precaută. Suspendat între două „școli” de poezie, Ioan Romeo Roșiianu își păstrează șansa singularității