nicolae dabija 280Unii colegi îl compătimesc pe Ion Ciocanu.
Dânşii consideră că el n-a avut copilărie. Copilărie literară, obligatorie pentru cineva care bate la porţile creaţiei.
Ion Ciocanu s-a născut bătrân. Eram elev când i-am citit recenziile, studiile, eseurile. Şi mi l-am imaginat moş în vârstă, care se răsteşte cu blândeţe la scriitori pentru că aceştia habar n-au unde se pune virgula şi cum se scrie poezie bună.
În 1966, când am păşit pragul universităţii, am descoperit că era mai tânăr ca noi. Sau – părea cu mult mai tânăr. Când începea să ne vorbească de tainele literaturii, îşi îngroşa special vocea, ca să-l credem de-o seamă cu alţi profesori, care nu puteau să predea literatura, pentru că n-o iubeau. Ciocanu o iubea. A fost cel mai bun profesor de la litere. El ne preda astfel realismul socialist, ca să ne fie scârbă de acesta şi să scriem altfel de cum se scria atunci.
Când s-a descoperit că lui Ciocanu nu-i plac cărţile proaste şi nu-i laudă pe condeierii care nu cunosc gramatica, a fost alungat de la catedră.

A umblat mai mulţi ani şomer, flămând, ca şi noi, foştii studenţi de-ai lui care l-am urmat, apoi se angaja, pentru că era tobă de carte, ba la o editură, ba la alta, până la prima culegere buclucaşă şi, cum Stalin murise şi nu putea fi împuşcat, era de peste tot dat afară. Dar Ciocanu n-a cedat minciunii şi n-a lăudat nonvaloarea. A avut în acest sens o biografie de invidiat.
În literatura noastră sunt scriitori ale căror opere nu se ridică la nivelul biografiei, şi scriitori ale căror biografii nu se ridică la nivelul operei.
La Ion Ciocanu opera şi biografia se suprapun. Sau mai degrabă se completează.
Ele sunt demne una de cealaltă.
E o ruşine că acest critic, unul dintre cei mai importanţi ai Basarabiei, n-a fost ales membru al Academiei de Ştiinţe. O merita cel mai mult.
N-a făcut zgomot în perioadele zbuciumate ale istoriei noastre mai recente. El şi-a făcut datoria de exeget şi analist.
Şi-a străbătut epoca bolnavă, ca Orfeu străbătând Infernul.
Nu şi-a trădat niciodată instinctul de critic literar. Nu a minţit şi nu s-a minţit.
Ion Ciocanu n-a diagnosticat greşit cărţile.
Lui i se potriveşte cel mai mult o spusă a lui Herzen: „Noi nu suntem medici – noi suntem durerea”.
El e medicul unei literaturi pe cale de însănătoşire. Care pune diagnostice. El e cel care tratează scriind – de mediocritate, de impostură, de fals. De aceea e iubit mai ales de către cei care nu scriu. Aceştia cred în scrisul lui, aşa cum crede dânsul în Cuvânt şi-n puterea neţărmurită a acestuia.
Autorul volumului „Dialog continuu” nu disociază niciodată eticul de estetic.
Acest cititor de vocaţie nu comentează cărţi, ci – în măsura în care le descifrează şi completează sensurile, îndemnându-i şi pe alţii să le afle – le rescrie.
Fiecare scriitor, aşa cred, îşi ciopleşte creaţia după chipul şi asemănarea sa.
Opera lui Ion Ciocanu e una care impune veneraţie.