d dabijaNoiembrie. O lună rece și ploioasă, în care vântul se plimba nervos pe străzi ca un bărbat care s-a certat cu soția.
El stătea ca-n fiecare seară cu aripile-n ploaie, și-l aștepta pe acel pe care Dumnezeu i-l încredințase încă de la naștere.
Omul intra în fiecare noapte într-o cârciumă, de unde ieșea abia spre zorii zilei. Îngerul îl aștepta în fața acelei clădiri de fiecare dată, el neputând să intre într-un astfel de loc, unde urâții pământului se bucurau, cântau și se lăudau cu nerușinare despre destinele lor reușite.
Plângea, iar lacrimile lui nu se deosebeau de picăturile de ploaie ce cădeau cu putere de sus. El nu putea interveni în alegerile acelui muritor, pentru că așa îi lăsase Dumnezeu pe oameni pe pământ, liberi să aleagă binele sau răul, păcatul sau nepăcatul.


Acel om îmbătrânea cu nepăsare, împotmolindu-se din ce în ce mai mult în păcatele sale.
Nu avea ochi să vadă, nici urechi să audă, întreaga lui viață părea o prăpastie adâncă, din care îngerul nu știa cum să-l scoată.
Zadarnic încerca să-l protejeze și să-l îndrume, răutatea îl ținea ca un lanț, trăgând după ea alte și alte răutăți, una după alta.
Cândva fusese om blând, care nu trecea nepăsător pe lângă durerile altora, iar acum… răul îl pândea din toate părțile, amestecându-se pe nesimțite cu intențiile lui bune.
În acea seară, omul ieși ca de obicei din cârciumă și o luă, îmbucurat de aburii băuturii, spre casă. Ploua cu găleata de parcă s-ar fi spart toți norii cerului. Când traversa cu nepăsare strada, văzu doar două lumini în fața lui, o lovitură și-apoi nimic. Tăcere… o tăcere profundă și dureroasă. Deschise ochii ca după o noapte grea, încercând să se dezmeticească unde se află: e vis sau realitate? În jurul lui medicii vorbeau și se agitau cu disperare, ținând în mână fel de fel de instrumente chirurgicale, dar el nu putea desluși ceea ce spuneau. Îi urmărea cu atenție, întrebându-se de ce se afla acolo, dar brusc își dădu seama că se vede pe sine de undeva de deasupra sa, se urmărea cum sta pe masa de operație, sfâșiat de răni, bandajat, fără să se recunoască.
Cuprins de frică, nu știa ce să facă, unde să se ducă, unde să se ascundă. Trebuia să se ascundă. Atunci într-un colț al sălii își văzu pentru prima data îngerul, îngerul lui, ce stătea cu brațele împreunate și se ruga. Înțelese că și el ar trebui să facă același lucru, să se roage. Dar cum?  Nu se mai rugase de mult. Își apropie mâinile și, pentru că uitase toate rugăciunile, doar suspină. Rămase așa cu ochii închiși și-n suspin câteva secunde… ore, zile, nu știa câtă vreme, pentru că timpul părea să se fi oprit în loc.
…Se trezi orbit de lumina soarelui ce răzbise prin sticla ferestrei. Era în viață. Căută cu privirea undeva în dreapta lui prezența îngerului, dar înțelese că nu mai avea cum să-l vadă.
Încercând să se ridice, mâinile și picioarele lui nu voiau să-l asculte, dar, chiar și așa, se simțea… eliberat.
Știa în sufletul lui că i se mai oferise o șansă…
Era inert, dar îi rămăsese mintea, cu gândurile pe care trebuia să le înfrunte, să le selecteze, ca să-și curețe sufletul, de care își aminti abia acum.
Păcat doar că de azi încolo nu va mai putea merge, că va sta țintuit în toate zilele care i-au mai rămas de pat, dar și așa va face totul ca să-și ispășească păcatele cu acest trup neputincios, până într-o zi când, spera, tavanul se va da la o parte și el va vedea cerul în care se va înălța cu aripi de înger.