Marilena Apostu Iubeste ti departele(Marilena Apostu – „Iubeşte-ţi departele!”, Ed. Semne, 2019)

              Necesitatea identităţii precise înainte de toate şi cu orice preţ, o identitate convingătoare chiar dacă nu convenabilă. Asumarea unor geometrii variabile în locul perrfecţiunilor axiomatice, precum cercul care uită să fie cerc, pătratul care îşi numără colţurile, triunghiul doar utopic împlinit în echilateralitate. Stările, sentimentele, bulucite ca la grădina zoologică, înhăitate să muşte, să sfâşie.
              Sunt direcţiile principale pe care se manifestă bine argumentat demersul liric structurat defensiv, al poetei Marilena Apostu. Sub o formularistică surprinzătoare, prin sintagme decise şi cu o imagistică generoasă, se construieşte atent, echilibrat, meticulos. „Iubeşte-ţi departele!” fiind un îndemn şi o poruncă ce transced firescului enunţat biblic, îndrăzneţ şi conştient. Este de fapt enunţată în underground distanţa aceea sufocantă dintre eul care se întâmplă şi eul care s-ar putea întâmpla.


              Părţile bune ale existenţei survin prin alegeri voluntare, care ar putea fi chiar cele potrivite dacă nu ar duce la angoase fără sfârşit. Împlinirile se lasă însă aşteptate, deşi definirea lor se arată şi se simte cât se poate de bine conturată. De aici ar şi trebui pornit, într-o consideraţe  ambientală asupra motivaţiilor şi evoluţiilor. „Azi am ales să fiu femeie, să miros a lapte, a măr şi a moarte/ să fiu o coastă nerostită ca un păcat./ Supărarea tăcută locuieşte cu un etaj mai jos,/ ascult cum o altă femeie ţine luna legată de un sân printre cearceafuri,/ pântecul ei e o pânză nepictată de-a lungul răbdării./ Ascult cum cere un cer pentru păsările ce nu-şi uită zborul/ când iarna a trecut de glezne.” (Azi am ales să fiu femeie).
               Survine însă aspectul cataclismic, determinat de spectrul înspăimântător, de-a dreptul feroce, al singurătăţii. „O pedeapsă adăposteşte ceasuri bătute-n cuie,/ singurătatea e gri ca blana unui şoarece./ În fiecare noapte îmi pune întrebări, de ce între mine şi gară se odihneşte nimicul?/ Ca într-un blestem căzut într-o femeie cu numărul de la pantofi/ ce nu i se potriveşte cu numărul de gânduri,/ gleznele rostogolite peste scaunul trist aşteaptă.” (Singuătatea e gri ca blana unui şoarece).
              Se află nuanţate accepţiuni grele, care fatidic dau lumea peste cap, parabole incitante în concentrări aritmice. „Un copac respiră cuvinte de dragoste,/ peste trupul desenat pe asfalt câini înfometaţi păşesc în căutarea ta./ urme desprinse din pietre trosnesc pe la colţuri,/ strivind o simplă alunecare în pasul meu.” (Peste trupul desenat pe asfalt).
              Întrucâtva elocvent pentru cartea Marilenei Apostu, un poem cu care închei acest ecou prietenesc, în ideea de a fi adus un gram de imbold cititorilor: „Cuvintele mele sunt verzi, doar aerul mai pune întrebări simple/ în tine înnebuneşte sfiala, în mine plesnesc de nerăbdare,/ durerea închisă în colivie tremură. Pe amândoi ne-a uitat,/ a noapte crudă miroase pământul, copacii sunt pândiţi de clorofilă./ Întrebări mor strivite: – de ce în tine depărtarea se coace,/ de ce teama mea are riduri lungi?” (Întrebări mor strivite).