nae...Îmi cer scuze în faţa prietenilor care au îmbrăţişat cariera militară, când îmi exprim păreri de rău, privind unele părţi negative, îi stimez, le apreciez eforturile şi le mulţumesc pentru faptul că şi-au dăruit viaţa şi inteligenţa întru apărarea gliei strămoşeşti. În armată pe vremea când eu îmi satisfăceam (?) stagiu militar, la nivel de dormitor, unde Dumnezei erau caporalii, stituaţia era cu totul alta comparativ cu  lumea ofiţerească. Umilirea şi bătaia de joc erau cele mai în vogă activităţi la programul de seară şi nu cum ar fi trebuit să fie, disciplină, respect şi conştiinţă. De exemplu, ne puneau caporalii să măsurăm dormitorul cu băţul de chibrit. Dormitorul avea cam 20 de metri iar după o oră de măsurat, raportam că are lungimea de 423 de baţe de chibrit. Caporalul ţipa: La loc comanda, mai măsoară o dată că mie nu mi-au ieşit atâtea când eram ca tine! Măsuram până ne amorţeau genunchii şi cădeam din picioare. Altul îşi punea un vailing la marginea patului şi îmi dădea ordin să-l umplu cu apă, aducând-o cu linguriţa din spălător, că avea chef să se spele pe picioare în vasul în care a doua zi se punea ciorba. De frig şi înfometare nici nu mai spun. Am făcut două ierni într-o baracă construită în primul război mondial, cu un singur rând de geamuri la ferestre  prin care vântul din Constanţa trecea ca acceleratul prin Buda.

Acoperişul era cu carton bituminat, motiv pentru care câte un ofiţer de serviciu nu ne lăsa să facem foc în teracotă, de frică să nu ia foc acoperişul. Ceea ce ar fi însemnat pentru el „adio grade”. Ţin minte că într-o seară usturător de friguroasă, am făcut rost de două coşuri cu cox şi am încins soba. Văzând fumul negru care ieşea pe coş, căpitanul nostru a venit în fugă, a pus mâna pe o găleată cu apă, a adeschis uşa teracotei şi a aruncat cu apă pe coxul încins şi soba plină cu monoxid de carbon. Evident, s-a produs o explozie şi teracota s-a făcut ţăndări. Norocul a fost că bufnitura a stins şi focul. Toată noaptea am lucrat să ducem rămăşiţele pământeşti ale teracotei, la gunoi. Nimeni nu a păţit nimic, ba chiar şi colonelul s-a bucurat că nu mai avem unde face foc. În armată am făcut foame în 16 luni cât un puşcăriaş de drept comun în trei ani. Era un batalion mic, aproximativ o sută de militari în termen, vreo 40 de ofiţeri, subofiţeri, maiştri militari, plus vreo 20 de angajaţi civili dintre care şase doamne conţopiste pe la cotabilitate sau cancelarie. La intendenţă era şef un plutonier, oltean nu mai înalt decât un praz, dar iute ca focul şi şmecher ca orice oltean. Deşi prin planul de luptă, la suplimentul de la ora 10 aveam dreptul de trei ori pe săptămână la brânză şi salam, tovarăşul plutonier ne dilata abdomenele zilnic cu marmeladă, care pe atunci era extrem de ieftină şi se găsea la toate carmangeriile. La fel cu mesele de dimineaţă, prânz şi seara în care ne desfăta cu varză fiartă în apă şi un mic şoric la zece inşi. Carnea urma să ajungă la frumoasele doamne şi chiar la unii ofiţeri. Cei din afara fenomenului: „armata în cantină şi dormitor” erau convinşi că această instituţie te întăreşte şi te face bărbat. Fals. Nu ne-a întărit, ci ne-a înrăit. Ne-a îmbolnăvit de plămâni, stomac şi reumatism, ne-a tocat nervii mărunt, mărunt. Nici viaţa ofiţerilor nu era uşoară. Comandant era un lent-colonel pe nume Rac Traian, un arogant şi un pedant fără pereche, care îi teroriza şi pe subofiţeri, fiind chiar şi o tentativă de sinucidere a unuia dintre ei, fiindcă în armată nu era posibilitarea de demisie, ci ori „stai şi crapă”(citat dintr-un roman celebru), ori batalion disciplinar. Acest Rac avea şi mania alarmelor aşa că, sărmanii ofiţeri erau sculaţi de pe neveste noaptea la ora două, când le era lumea mai dragă şi asta uneori trei, patru zile la rând. Dar am avut şi faze hazlii. O dată pe săptămână, în fiecare zi de marţi, timp de şase ore, aveam învăţământ politic, fiecare companie cu căpitanul ei. Vara era plăcut, dar iarna tremuram de zbârnâiau ferestrele. La învăţământul politic, personaj principal era doar Ceauşescu, deoarece Ceauşeasca încă îşi făcea clasa a cincea la fără frecvenţă. Căpitanul nostru, şcolit pe vremea lui Stalin, citea silabisind. Era ger în sală. Mă aşezam în prima bancă şi după două ore de chin, atât pentru „spectatori” cât şi pentru cititor, când mi se intersectau privirile cu ale căpitanului, căscam adânc şi prelung. După vreo cinci căscaturi de-ale mele, începea şi căpitanul să caşte, apoi ne trimitea la dormitor. Eram fericiţi deşi nu aveam voie să ne întindem pe paturi. (va urma)